Share

Știri

Păsările lunii noiembrie – Galliformele

30 octombrie 2022

Puține sunt păsările de care ne leagă atât de multe, precum cele din ordinul Galliformes, chiar dacă numele nu sună cunoscut multora. Dar dacă auzim de potârniche, prepeliță, cocoș de munte, fazan sau că acest grup ne-a dat găina domestică, lucrurile devin mai clare. Cel puțin asta ne propunem să facem în acest noiembrie.

Mascul de cocoș de munte (Tetrao urogallus)

Familia/Genul

Ordinul Galliformes cuprinde la nivel mondial în jur de 290 de specii, clasificate în 5 familii. Aici regăsim specii din grupul cocoșului și fazanului, păsări asociate cu oamenii din cele mai vechi timpuri: fie le-am domesticit și crescut pentru hrană ca găini domestice, fie le-am vânat sau chiar crescut special pentru a le vâna, cum e cazul fazanului. Iar impactul acțiunilor noastre este impresionant, și nu neapărat în sens pozitiv. Găina noastră cea de toate zilele este forma domesticită a cocoșului de junglă. Ea a ajuns să reprezinte la ora actuală, cu toate rasele ei și împreună cu celelalte specii de păsări crescute pentru hrană, aproximativ 70% din biomasa tuturor păsărilor de pe Pământ. Doar 30% din biomasă mai revine speciilor de păsări sălbatice. Și în cazul fazanului am creat dezechilibre, introducerea lui continuă pentru vânătoare în zone unde nu este nativ a făcut ca pasărea să devină invazivă și să fie o serioasă problemă pentru biodiversitate. Pasăre puternică și oportunistă, elimină specii locale cum ar fi prepelița și potârnichea, dar reprezintă un dezastru ecologic și pentru speciile de șerpi sau șopârle, cu ale căror ouă sau pui se hrănește.

În Europa este prezentă doar o singură familie, de altfel, cea mai numeroasă – Phasianidae. E reprezentată la noi de 6 specii: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, ierunca, potârnichea, prepelița și o specie introdusă, fazanul.

Sunt, în general, păsări de talie medie și mare, robuste, adaptate traiului pe sol. Cu excepția puținelor exemple de specii migratoare, majoritatea nu sunt bune zburătoare. În schimb sunt bune alergătoare. Decolează zgomotos în caz de pericol. În general, dimorfismul sexual este accentuat, masculul fiind mult mai colorat. Galliformele prezintă unele dintre cele mai spectaculoase parade nupțiale din lumea păsărilor. Cântecul e de regulă neelaborat, însă sonor și foarte caracteristic.

Mascul și femelă de fazan (Phasianus colchicus), cu dimorfism sexual evident

Unde le vezi

Galliformele sunt răspândite pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, cuibărind în toate categoriile majore de habitate. În Europa pot fi observate doar păsările din familia Phasianidae. Specii precum prepelița sunt adaptate zonelor joase, deschise, pe când altele, cum e cocoșul de munte, sunt adaptate zonelor montane înalte. Reprezentanți ai grupului au ajuns chiar și în golul alpin cu stâncărie, cum e ierunca alpină, care nu cuibărește însă la noi. Unele specii au distribuții largi în Europa, cum e cazul prepeliței, pe când altele sunt restrânse la zonele reci din nordul continentului. Aici un bun exemplu este cocoșul de mesteacăn, care la noi apare doar în câteva zone montane din nord, pasărea fiind considerată o specie relict glaciar.

În România, galliformele cuibăresc pe întreg teritoriul țării. Prepelița, potârnichea și fazanul sunt prezente din zonele joase de câmpie până în zonele de dealuri înalte. Altele, precum cocoșul de munte și ierunca, sunt rezidenți ai pădurilor montane, în timp ce cocoșul de mesteacăn este restrâns la câteva masive muntoase în nordul țării.

Prepeliţă (Coturnix coturnix)
Potârniche (Perdix perdix)

Hrana

Sunt specii predominant vegetariene, consumând fructe, semințe, muguri, frunze și alte părți ale plantelor. Se folosesc pentru asta de ciocul scurt și gros. Majoritatea se hrănesc pe sol, dar în timpul iernii unele specii își găsesc hrana și în arbori. Puii vor consuma și insecte. În locurile unde a fost introdus, fazanul a trecut la o dietă omnivoră și oportunistă, profitând de oferta locală de sezon.

Cuibărit

Au în general un comportament de reproducere elaborat, caracterizat de etalare la masculi. Adesea, competițiile se desfășoară cu mai mulți participanți, cunoscutul rotit al cocoșilor de munte. În aceste cazuri doar învingătorii ajung să se împerecheze cu femelele.

Masculii sunt, de obicei, exuberanți: foarte colorați, cu penaj elaborat și flamboaiant, similar celui atât de admirat al păunilor. Femelele au de regulă penajul în culori de camuflaj, fapt care le ajută la cuibărit și creșterea puilor. Cu atât mai mult cu cât cuibul, nu foarte elaborat, este situat pe sol.

Masculi de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix)

Migrație

Majoritatea speciilor sunt sedentare. Dintre acestea, unele au mișcări mai largi în sezonul rece, în căutare de hrană. Din cele prezente la noi, doar prepelița migrează. Petrece iarna în sudul Europei și în Africa, fiind intens vânată în timpul pasajului din zona mediteraneană.

 

Specii reprezentative

Masculul este, probabil, cea mai emblematică specie din acest grup. Este cu o treime mai mare decât femela și are un penaj mult mai frumos colorat, cu negru lucios și irizații verzui pe piept. Femela are un colorit maroniu cu dungi negre, cu gâtul și pieptul maroniu-roșcat. Ambele sexe au ciocul masiv, puternic încovoiat, o fâșie de piele roșie deasupra ochiului, o pată albă pe umăr, coadă lungă și rotundă și pene pe picioare.

Cocoșul de munte se întâlnește în zona montană, în păduri mature de conifere, cu tufe de fructe de pădure și mușchi din abundență, din Europa până în Centrul Asiei. În România, cocoșul de munte este legat de lanțul Carpatic, în special în Carpații Orientali și Meridionali și în grupa Munților Apuseni. La noi habitatul preferat este reprezentat de zona superioară a pădurilor de molid, zona jnepenișurilor și a ienupărișurilor situate la periferia pajiștilor alpine.

Specie sedentară și vegetariană, se hrănește predominant pe sol, cu fructe, semințe, muguri, frunze și alte părți ale plantelor în timpul lunilor mai calde. Iarna, când stratul de zăpadă blochează accesul la hrana de pe sol, pasărea se va hrăni în arbori, consumând acele coniferelor. Puii sunt hrăniți la început cu insecte.

Curtarea cocoșului de munte este una dintre cele mai spectaculoase din lumea păsărilor. Așa numitul rotit al masculilor se desfășoară în locuri speciale (roți), luminișuri din pădure, imediat după revărsatul zorilor. Scopul fiecărui mascul este acela de a ”convinge” femelele adunate ca „spectatori”, să îl aleagă ca partener de reproducere. Procesul presupune 3 etape: etalarea, însoțită de cântec, de la înălțime, etalarea prin zbor, când pasărea aterizează zgomotos pe sol și etalarea la nivelul solului, prin cunoscuta postură a masculilor, cu capul îndreptat în sus, aripile lăsate în jos și coada deschisă în evantai. La „competiție” participă mai mulți masculi, dar numai învingătorii se vor împerechea cu femelele. Cuibul este situat în adâncituri la nivelul solului, ascuns în vegetație. Femela clocește cele 6-9 ouă și îngrijește singură puii până ce aceștia devin independenți.

Principala amenințare pentru cocoșul de munte este fragmentarea și dispariția habitatului forestier prin exploatarea pădurilor bătrâne. De asemenea, fiind o specie tradițional cinegetică, se încearcă din nou reintroducerea ei pe lista animalelor care pot fi vânate, fapt care va pune presiune suplimentară asupra acestei păsări problematice.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Pasărea de talie medie se remarcă prin corpul rotunjit și capul și gâtul maro-portocalii. Coloritul general este gri, cu benzi maro și o pată maro în formă de potcoavă pe piept, mai pronunțată la mascul. Precaută, rămâne nemișcată sau fuge în caz de pericol. Se ridică în zbor cu sunete ascuțite, agitate. Cântecul răgușit al potârnichii, interpretat de mascul și de femelă, se aude la amurg sau noaptea.

Specie terestră, preferă zonele deschise, plate, din Europa și vestul Asiei. În Europa cuibărește în zonele cu terenuri agricole mărginite de vegetație unde se poate refugia și în pajiști. Sedentară și socială, rămâne la noi peste iarnă și formează grupuri compacte de până la 20 de păsări, care se despart doar pentru a forma perechile în primăvară.

Potârnichea se hrănește cu diverse semințe, cereale și frunze. Puii sunt hrăniți în primele săptămâni cu insecte.

Cuibăresc pe pământ, în cavități căptușite cu material vegetal. Femela depune o pontă relativ mare, 15-17 ouă, pe care le clocește. Puii nidifugi părăsesc repede cuibul și sunt capabili de zbor după aproape 2 săptămâni.

Dispariția terenurilor mozaicate, cu alternanța de terenuri cultivate și benzi naturale de vegetație, dublată de folosirea intensă a insecticidelor, pun probleme serioase potârnichii. Problematice sunt și arderea și cosirea pajiștilor în perioada când puii sunt vulnerabili, braconajul și vânătoarea. În România se pare că pasărea a suferit un declin în ultimii 20 de ani și va fi monitorizată prioritar în viitor.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cea mai mică dintre păsările acestui grup, prepelița este și cea mai criptică și timidă, fiind mai degrabă auzită decât văzută. Cântecul distinctiv al păsării i-a adus un nume popular alternativ, acela de pitpalac. Pasărea de nici 20 de centimetri are un penaj general maro gălbui cu pete închise și dungi deschise. Sexele sunt asemănătoare, dar masculul are gușa neagră, iar femela mai deschisă. Aripile sunt lungi, adaptate zborului, fiind singura pasăre dintre Galliformele de la noi care migrează.

Prepelița este o specie terestră care preferă zonele deschise, întinse, cu ierburi înalte și culturile agricole. Cuibărește din vestul Europei până în centrul Asiei și estul și sudul Africii. La noi este prezentă pe întreg teritoriul, cu excepția zonelor montane și a celor împădurite. Iernează în Africa.

Se hrănește în principal cu semințe de ierburi și grâne, dar și cu insecte.

Cuibul este situat într-o crăpătură în sol, căptușit cu iarbă de către femelă, care clocește cele 8-13 ouă. Puii sunt precoce, devin independenți în scurt timp.

Principala problemă a prepeliței este agricultura intensivă, din cauza căreia au dispărut multe terenuri ierboase necultivate și s-a redus mult numărul de insecte. Fiind migratoare, pasărea este intens vânată și braconată în zona mediteraneană în pasaj.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Pasărea de talie mare este una dintre speciile cu cel mai mare dimorfism sexual de la noi. Masculul este inconfundabil, cu coada lungă și striată, corpul maroniu cu nuanțe de portocaliu, auriu, roșu-arămiu, capul cu irizații negru-verzui și violet și laterale roșii. Femela, considerabil mai mică decât masculul, are un colorit maroniu, de camuflaj, dar coada lungă ne ajută să o identificăm fără greș.

Specia este originară din Asia, dar și din Europa – Caucaz și Balcani. Însă, ca urmare a introducerii ei pentru vânat, o găsim acum în aproape toată Europa, în America de Nord, Africa, Australia și Noua Zeelandă, prezentând aproximativ 30 de subspecii cu aspect diferit. Se numără printre cele mai vânate păsări sălbatice, dacă nu cumva este chiar cea mai vânată.

Fazanul preferă zonele cu terenuri agricole, pajiști, pășuni, dar la fel de bine îl putem observa și în parcuri mari. În România lipsește doar din zona montană.

În zonele native pasărea este predominant vegetariană, consumând fructe, semințe, frunze, muguri. În locurile de „adopție” are un comportament oportunist și o dietă omnivoră, întregită de insecte, ouă și pui de păsări, reptile și mamifere mici.

Ca mai toate păsările din familie, fazanul e poligam. Masculul are harem de câteva femele, cu care se reproduce. Cuibul este o adâncitură în pământ, căptușit cu iarbă și umplut de femelă cu 9-14 ouă. Puii nidifugi părăsesc cuibul în ziua în care ies din ou și în 2 săptămâni sunt capabili de zbor.

Specia nu are probleme de conservare. În schimb, în zonele unde a fost și este în continuare introdus de către asociațiile de vânătoare, cauzează probleme serioase de conservare, fiind în competiție cu speciile native mai puțin competitive, cum sunt potârnichea și prepelița. Suplimentar, poate distruge populațiile altor specii sensibile sau rare, cum ar fi vipera de stepă.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Considerente privind conservarea

O problema serioasă de conservare în multe locuri este cea a fazanului ca specie invazivă. Este un consumator de specii autohtone (șopârle, vipera se stepă – o specie rară și periclitată) și un concurent serios al altor specii mai puțin competitive, cum este potârnichea.

O altă provocare serioasă pentru aceste păsări este agricultura intensivă. Prin folosirea insecticidelor în mod disproporționat se reduce drastic sursa de hrană. Alterarea gravă a peisajului, din cauza monoculturilor imense, duce la dispariția unor elemente cum ar fi răzoarele înierbate, aliniamentele, zonele necultivate intermediare, importante ca refugii de adăpost și sursă de hrană.

Fiind specii asociate în mod tradițional cu vânătoarea, este evident că această activitate pune o presiune suplimentară asupra speciilor. În cazul celor comune sau introduse pentru vânătoare, acest aspect nu are un impact semnificativ. Însă, în cazul speciilor mai problematice, vânătoarea poate avea un impact antropic considerabil. Este cazul potârnichii (la care avem indicii că specia este în declin semnificativ) sau al cocoșului de munte. Acesta din urmă a beneficiat de protecție în ultimii ani, dar momentan se fac demersuri pentru reintroducerea speciei în lista animalelor la care vânătoarea este permisă.

Text: Teodora Domșa

Traducerea în limba maghiară: Ágota Ábrán

Lista surselor bibliografice folosite la realizarea acestui articol poate fi consultată aici. 

Mascul de ieruncă (Bonasa bonasia)

Október madarai – Tyúkalakúak (Galliformes)

Bevezető

Kevés madár áll olyan közeli rokonságban hozzánk, mint a Galliformes rendbe (tyúkalakúak) tartozó madarak. Még ha a Latin név sokak számára ismeretlenül is hangzana, természetesen a tyúkalakúak csoportja adta nekünk a házityúkot és ide tartozik a fogoly, a fürj és a fácán is.

Család/Nem

A tyúkalakúak rendjébe világszerte mintegy 290 faj tartozik, amelyek 5 családba sorolhatóak. Itt találjuk a kakasok és fácánok csoportjába tartozó fajokat, olyan madarakat, amelyek ősidők óta kapcsolatban állnak az emberrel: vagy házasítottuk és tenyésztettük őket házi tyúkként, vagy vadásztunk rájuk, sőt kifejezetten vadászat céljából tenyésztettük őket, mint a fácán esetében. Tetteink hatása pedig lenyűgöző, de nem feltétlenül pozitív értelemben. A mi mindennapi tyúkunk a dzsungelben élő bankivatyúk háziasított formája. Minden fajtájával együtt és más, élelmezési céllal tenyésztett madárfajokkal együtt a Földön ma élő összes madár biomasszájának mintegy 70%-át képviseli. A biomasszának mindössze 30%-át teszik ki a vadon élő madárfajok. A fácán esetében is egyensúlytalanságot teremtettünk, a folyamatos vadászati célú betelepítése olyan területekre, ahol nem őshonos, invazívvá tette a madarat, és komoly problémát jelent a biológiai sokféleség szempontjából. Erős és opportunista madár, amely kiirtja az olyan helyi fajokat, mint a fürj és a fogoly, de ökológiai katasztrófát okoz a kígyó- és gyíkfajok számára is, amelyek tojásaival vagy kicsinyeivel táplálkozik.

Európában csak a legnépesebb, a fácánfélék családja, van jelen. Itt 6 faj képviseli őket: a siketfajd, a nyírfajd, a császármadár, a fürj, a fogoly és végül a fácán, mint betelepített faj.

Általában közepes vagy nagy testű, robusztus madarak, amelyek alkalmazkodtak a talajhoz közeli életmódhoz. A vándorló fajok néhány példájától eltekintve a legtöbb faj nem jó repülő. Ehelyett jó futók. Veszély esetén nagy zajt csapva szállnak fel. Általában a nemi dimorfizmus kifejezett, a hímek színesebbek. A tyúkalakúak a madárvilágban az egyik legkifinomultabb mutatványokkal udvarolnak. Az énekük általában nem bonyolult, de hangos és nagyon jellegzetes.

Hol látod őket

A tyúkalakúak az Antarktisz kivételével minden kontinensen megtalálhatóak, és minden főbb élőhelykategóriában fészkelnek. Európában csak a fácánfélék családjába tartozó madarak költenek. Az olyan fajok, mint a fürj, alacsony, nyílt területekhez, míg mások, mint például a siketfajd, magas hegyvidéki területekhez alkalmazkodtak. A csoport képviselői még a sziklás alpesi gyepeket is elfoglalták, mint például az alpesi hófajd, amely nálunk azonban nem honos. Egyes fajok, mint például a fürj, széles körben elterjedtek Európában, míg mások a kontinens hideg, északi részeire korlátozódnak. Jó példa erre a nyírfajd, amely hazánkban csak néhány északi hegyvidéki területen fordul elő, és jégkorszaki reliktumnak számít.

Romániában az egész országban fészkelnek tyúkalakúak. A fürj, a fogoly és a fácán az alacsony síksági területektől a magas hegyvidéki területekig jelen van. Mások, mint például a siketfajd és a császármadár, a hegyvidéki erdők lakói, míg a nyírfajd az ország északi részén található néhány hegyvonulatra korlátozódik.

Táplálkozás

Túlnyomórészt vegetáriánus fajok, gyümölcsöket, magvakat, rügyeket, leveleket és egyéb növényi részeket fogyasztanak. Rövid, vastag csőrüket használják élelemgyűjtésre. A legtöbbjük a talajhoz közel táplálkozik, de télen egyes fajok a fákon is találnak táplálékot. A fiókák rovarokkal is táplálkoznak. Ahol betelepítették, ott a fácán mindenevő és opportunista táplálkozásra tért át, kihasználva a helyi szezonális kínálatot.

Költés

Általában részletesen kidolgozott szaporodási magatartást tanúsítanak, amelyet a hímeknél a pózolás jellemez. A versenyek gyakran többrésztvevősek, mint a fajdkakasok dürgése. Ezekben az esetekben csak a győztesek párosodnak a nőstényekkel.

A hímek általában pompázóak: nagyon színesek, a pávákéhoz hasonlóan díszes és feltűnő tollazattal rendelkeznek. A nőstények általában álcaszínű tollazatot viselnek, ami segíti őket a fészkelésben és a fiókanevelésben. Annál is inkább, mert a fészek, amely nem túl bonyolult, a földön található.

Vonulás

A legtöbb faj állandó. Ezek közül néhányan azonban a hideg évszakban nagyobb távolságokat is megtehetnek élelem után kutatva. Az itt élő fajok közül csak a fürj vándorol. A telet Dél-Európában és Afrikában tölti, és a Földközi-tenger térségén való átvonuláskor erősen vadásznak rá.

Képviselő fajok

Siketfajd (Tetrao urogallus)

A hím példány valószínűleg a legemblematikusabb faj ebben a csoportban. A nősténynél egy harmaddal nagyobb, tollazata is sokkal szebb, fényes fekete és zöldes irizálással a mellkasán. A nőstény barna, fekete csíkokkal, vörösesbarna nyakkal és mellkassal. Mindkét nemre jellemző az erőteljes, erősen ívelt csőr, a szem fölötti vörös bőrcsík, fehér vállfolt, hosszú, kerek farok és a tollas lábak.

A siketfajd Európától Közép-Ázsiáig hegyvidéki területeken, öreg tűlevelű erdőkben, bogyós bokrokkal és mohákkal gazdagon benőtt területeken él. Romániában a siketfajd a Kárpátok láncolatához kötődik, főleg a Keleti és Déli-Kárpátokban és az Erdélyi-középhegységben fordul elő. Hazánkban kedvelt élőhelyei az alpesi rétek peremén található lucfenyvesek felső része, törpefenyő és borókás bozótok.

Állandó és növényevő, a melegebb hónapokban túlnyomórészt a talajon, gyümölcsökkel, magvakkal, rügyekkel, levelekkel és más növényi részekkel táplálkozik. Télen, amikor a hótakaró megakadályozza a földön lévő táplálék elérését, a madár a fákon lévő tűleveleket fogyasztja. A fiókákat eleinte rovarokkal etetik.

A siketfajd udvarlása az egyik leglátványosabb a madárvilágban. A fajdkakasok úgynevezett dürgésére különleges helyeken (lekeken), erdei tisztásokon kerül sor, közvetlenül hajnalhasadás után. Minden hím célja, hogy “meggyőzze” a “nézőként” összegyűlt nőstényeket, hogy őt válasszák szaporodási partnerüknek. A folyamat 3 szakaszból áll: a magasból történő, énekkel kísért pózolás, a repülés közbeni pózolás, amikor a madár zajosan landol a földön, és a földön történő pózolás, a jól ismert hím testtartásban, felemelt fejjel, leeresztett szárnyakkal és kiterjesztett farokkal. A “versenyben” több hím is részt vesz, de csak a győztes párosodik a nőstényekkel. A fészek talajszintű mélyedésekben található, a növényzetbe rejtve. A nőstény 6-9 tojást költ ki, és egyedül gondoskodik a fiókákról, amíg azok önállóvá nem válnak.

A siketfajdokat leginkább az erdei élőhelyek felaprózódása és elvesztése fenyegeti az idős erdők fakitermelése miatt. Emellett, mivel hagyományosan vadászható faj, kísérleteket tesznek arra, hogy újra felvegyék a vadászható állatok listájára, ami további nyomást gyakorol erre a problémákkal küzdő madárra.

Erről a fajról itt olvashat bővebben.

Fogoly (Perdix perdix)

A fogoly egy közepes méretű madár, gömbölyded testtel, narancssárga-barna fejjel és nyakkal. A színezete főleg szürke, barna sávokkal és egy barna patkó alakú folttal a mellén, amely a hímeknél hangsúlyosabb. Óvatos madár, veszély esetén mozdulatlan marad vagy elmenekül. Éles, izgatott hangokkal repül fel. A fogoly rekedt éneke, amelyet a hím és a nőstény is hallat, szürkületkor vagy éjszaka hallható.

Szárazföldi faj, Európában és Nyugat-Ázsiában a nyílt, sík területeket kedveli. Európában réteken és a növényzettel szegélyezett mezőgazdasági területeken fészkel, ahol meghúzhatja magát. Állandó és szociális faj, télen is nálunk marad és akár 20 madárból álló, összetartó csoportokat alkot, amelyek csak tavasszal bomlanak fel, hogy párokat alkossanak.

A fogoly különböző magvakkal, gabonafélékkel és levelekkel táplálkozik. A fiókákat az első hetekben rovarokkal eteti.

A földön, növényi anyagokkal bélelt üregekben fészkel. A nőstény viszonylag nagy, 15-17 tojásból álló fészekaljat rak, amelyet kikölt. A fiókák gyorsan elhagyják a fészket, és körülbelül 2 hét után képesek repülni is.

A mozaikos, megművelt föld és természetes növényzet váltakozó sávjait alkotó területek eltűnése, valamint a rovarölő szerek kiterjedt használata komoly problémákat okoz a foglyok számára. A rétek felégetése és kaszálása, amikor a fiatalok sérülékenyek, az orvvadászat és a vadászat szintén problémás számára. Úgy tűnik, hogy Romániában az elmúlt 20 évben a madár állománya csökkent, ezért a jövőben kiemelt figyelmet kell fordítani a megfigyelésére.

A fajról bővebben itt olvashat.

Fürj (Coturnix coturnix)

A fürj a csoport legkisebb madara, egyben a legrejtőzködőbb és legfélénkebb is, inkább hallható, semmint látható. A madarat, jellegzetes éneke miatt, népiesen pitypalaty-madárnak is nevezik. Nem éri el a 20 centimétert sem, nagyrészt sárgásbarna tollazatát sötét foltok és világos csíkok tarkítják. A két nem hasonló, de a hímnek fekete, a nősténynek pedig világosabb a nyaki tájéka. Szárnyai hosszúak, repüléshez alkalmazkodtak, ez az egyetlen vonuló madár a tyúkalakúak rendjében.

A fürj szárazföldi faj, amely a nyílt, kiterjedt, magas fűvel és mezőgazdasági kultúrákkal borított területeket kedveli. Nyugat-Európától Közép-Ázsiáig, valamint Kelet- és Dél-Afrikáig fészkel. Hazánkban a hegyvidéki és erdős területek kivételével az egész országban jelen van. Afrikában telel.

Elsősorban fű- és gabonamagvakkal, de rovarokkal is táplálkozik.

A fészket földben lévő, fűvel bélelt hasadékba rakja a nőstény és 8-13 tojást költ ki benne. A fiókák fészekhagyók, rövid időn belül önállóvá válnak.

A fürj fő problémája az intenzív mezőgazdaság, amely miatt sok megműveletlen gyepterület eltűnt, és jelentősen csökkent a rovarok száma. A madárra intenzíven vadásznak is, főleg amikor átutazóban van a Földközi-tenger térségében.

Erről a fajról itt olvashat bővebben.

Fácán (Phasianus colchicus)

Ez a nagy méretű madár az egyike azon hazai fajoknak, amelyek a legnagyobb szexuális dimorfizmust mutatják. A hím összetéveszthetetlen hosszú, csíkos farkával, barna testével amely narancssárga, arany és vöröses-bordó árnyalatokban játszik, fekete-zölden és lilán irizáló, vörös oldalú fejével. A hímnél jóval kisebb tojó barnás, álcázó színezetű, de hosszú farka alapján könnyen azonosítható.

A faj Ázsiából származik, de Európában – a Kaukázusi régióban és a Balkáni-félszigeten – is őshonos. A vadászati céllal történő bevezetését követően azonban ma már Európa nagy részén, Észak-Amerikában, Afrikában, Ausztráliában és Új-Zélandon is elterjedt, és mintegy 30 különböző megjelenésű alfajjal rendelkezik. A legvadászottabb vadmadarak közé tartozik, talán ő maga a legvadászottabb madár.

A fácán a mezőgazdasági területeket, réteket, legelőket kedveli, de nagy parkokban is megfigyelhető. Romániában csak a hegyvidéki területekről hiányzik.

A származási területein a madár túlnyomórészt vegetáriánus, gyümölcsöket, magvakat, leveleket, rügyeket fogyaszt. “Új otthonaiban” opportunista magatartást tanúsít, és mindenevő táplálkozást folytat, amelyet rovarokkal, madarak tojásaival és fiókáival, hüllőkkel és kisemlősökkel egészít ki.

Mint a legtöbb madár ebben a családban, a fácán is poligám. A hím több tojóból álló háremet tart fenn, amelyekkel szaporodik. A fészek egy földbe vájt, fűvel bélelt üreg, amelyet a nőstény 9-14 tojással tölt meg. A fiókák a kikelésük napján hagyják el a fészket, és két héten belül repülni is képesek.

A fajnak nincsenek természetvédelmi gondjai. Azokon a területeken azonban, ahol a vadászegyesületek meghonosították és továbbra is szaporítják, komoly természetvédelmi problémákat okoz, mivel konkurenciát jelent a kevésbé versenyképes őshonos fajoknak, például a fogolynak és a fürjnek. Ezenkívül más érzékeny vagy ritka fajok, például a parlagi vipera populációit is elpusztíthatja.

Erről a fajról itt olvashat bővebben.

Természetvédelmi megfontolások

Sok helyen komoly természetvédelmi problémát jelent a fácán, mint invazív faj. Fogyasztja az őshonos fajokat (gyíkok, parlagi vipera – egy ritka és veszélyeztetett faj), és komoly vetélytársa a kevésbé versenyképes fajoknak, például a fogolynak.

A másik komoly kihívás e madarak számára az intenzív gazdálkodás. A rovarölő szerek aránytalan használata drasztikusan csökkenti az élelmiszer-ellátásukat. A hatalmas monokultúrák miatt a táj komoly átalakulása olyan jellegzetességek eltűnéséhez vezet, mint a füves rétek, a megművelt területek közti sávok, a köztes, műveletlen területek, amelyek fontosak menedéknyújtási és táplálékforrási szempontból.

Tekintve, hogy hagyományosan a vadászattal társítják őket, értelemszerűen eme tevékenység további nyomást gyakorol rájuk. A gyakori illetve a vadászati céllal betelepített fajokra ez nincs jelentős hatással. A problematikusabb fajok esetében azonban a vadászatnak jelentős negatív hatása lehet. Így van ez a fogoly (amelynél az adatok arra utalnak, hogy a faj állománya erős csökkenő tendenciát mutat), vagy a siketfajd esetében. Ez utóbbi az elmúlt években védelemnek örvendett, azonban épp most folynak intézkedések annak érdekében, hogy a fajt visszategyék a vadászható állatok listájára.

Szöveg: Domșa Teodora

Magyarra fordította: Ábrán Ágota

A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România