Share

Păsările lunii octombrie – stârcii

În octombrie mai putem vedea, pe apele puțin adânci, partide de pescuit nesportiv, cu protagoniști cu siluete elegante, care însă nu eliberează prada. Migratori târzii unii, sau parțial rezidenți, stârcii sunt recunoscuți mai degrabă pentru metodele eficiente prin care își procură hrana, decât pentru repertoriul melodic din dotare.

Stârc de noapte

Familia/Genul

Stârcii aparțin familiei Ardeidae, o familie eterogenă care conține peste 60 de specii de stârci, egrete și buhai de baltă, cu dimensiuni cuprinse între 30 și 150 de centimetri. Sunt păsări de apă cu picioare, gât și cioc lungi, fără membrane interdigitale. Coloritul e predominant maro, alb, gri, cu dimorfism sexual redus, la noi doar stârcul pitic având penaj diferit. În zbor, își pot strânge în formă de S gâtul lung.

În România pot fi observate 9 specii de stârci: buhai de baltă, stârc pitic, stârc de noapte, stârc de cireadă, stârc galben, egretă mică, egretă mare, stârc cenușiu și stârc roșu.

Egretă mică

Unde le vezi

Specii cosmopolite, stârcii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii. Sunt păsări legate de apă, putând fi observate pe malurile lacurilor, râurilor și mărilor, sau în zone de mlaștini întinse cu stuf. Unele specii sunt prezente și pe zone agricole, unde își procură hrana. Majoritatea speciilor pot fi văzute pe întreg teritoriul țării; unele sunt prezente în special în zona sudică și sud-estică a țării, doar ocazional în rest (stârcul galben, stârcul de cireadă). 

Stârc roșu

Hrana

Fiind păsări legate de apă, se hrănesc în principal cu specii acvatice, de la moluște, crustacee, insecte, pești, până la păsări. Specii oportuniste, mai consumă rozătoare mici și hoituri și urmăresc turmele de vite pentru a prinde insectele stârnite de acestea. Unele specii se hrănesc constant pe pajiști și terenuri agricole.

În general, vânează stând nemișcați în picioare în apă mică, așteptând prada, pe care o prind folosind ciocul ca pe un harpon. Dar pot fi și vânători activi: își folosesc aripile pentru a face umbră care atrage prada, merg prin apă speriind prada sau chiar folosesc momeli.

Cuibărit

Mare parte dintre speciile de stârci cuibăresc colonial, în colonii monospecifice sau mixte, fie cu alți stârci, fie cu alte specii acvatice. Cuibul este situat în apropierea apei, cel mai frecvent în stuf sau la înălțime, în arbori. Ritualul de împerechere presupune, la unele specii, și etalarea unor pene lungi de pe ceafă (numite egrete, cuvânt asociat cu denumirea unor specii).

Stârc galben

Migrație

Majoritatea speciilor sunt migratoare, unele iernează în Africa, pe când altele migrează pe distanțe scurte, spre sud, pe măsură ce îngheață ochiurile de apă, limitând astfel accesul la hrană. Dintre speciile noastre de stârci, egreta mare, stârcul cenușiu și buhaiul de baltă sunt cele mai puțin influențate de sosirea iernii: în general sedentare, dar și ele se retrag spre zone mai sudice când condițiile devin nefavorabile.

Specii reprezentative 

Cel mai răspândit și numeros stârc de la noi, este un stârc de talie mare. Ca dimensiuni seamănă cu barza, cu care este confundat uneori, dar se diferențiază, mai ales în zbor, prin gâtul în forma literei S. După cum îl prezintă numele, penajul este predominant gri, mai închis pe spate, mai deschis pe burtă. Are o sprânceană de culoare neagră care se extinde până în spatele capului prin pene lungi, elegante. Ciocul este lung, puternic, galben sau mai portocaliu în perioada de curtare.

Este răspândit în aproape toată Europa, preferând habitatele acvatice, dar poate fi observat și pe pajiști sau pe terenuri agricole, mai ales iarna. În România este cuibăritor și parțial migrator, părăsind nordul pe măsură ce apele îngheață.

Cuibărește solitar sau colonial, în arbori înalți din apropierea apelor sau a pajiștilor umede, sau în stufărișuri. Este printre cei mai sonori stârci, mai ales în preajma cuibului, cel mai cunoscut fiind un croncănit puternic, repetat monoton în amurg, la întoarcerea către locurile de odihnă.

Carnivor oportunist, se hrănește cu pești, dar și cu broaște, reptile, insecte, mamifere sau păsări, mai puțin cu material vegetal sau leșuri. Pescuiește de regulă pasiv, stând și așteptând sau mișcându-se încet, folosind ciocul ca pe un harpon, pentru a prinde pești de 10-25 cm.

Amenințările cărora stârcul cenușiu trebuie să le facă față sunt persecutarea din cauza consumului de pește, distrugerea cuiburilor din cauza tăierii arborilor și iernile foarte severe.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este un stârc de talie medie, atipic, având corpul îndesat și ciocul scurt. Creștetul capului și spatele sunt negre, abdomenul alb, aripile și coada gri. Are ciocul negru, ochii roșii, și picioare galbene. Prezintă 2-3 pene albe, lungi, în zona cefei, erecte în perioada de curtare. Juvenilul are colorit maroniu, gălbui cu pete albe.

Numele de gen şi specie provin de la cuvintele greceşti nyctos – noapte şi corax – corb, primul legat de faptul că pasărea este activă și noaptea, iar cel de-al doilea, de asemănarea sunetului emis de stârc cu croncănitul corvidelor.

Specie migratoare, petrece iarna în Africa. Cuibărește colonial, în zone umede naturale, precum mlaștini, lacuri, maluri de râu, cuibul fiind situat în arbori sau stufăriș.

În România cuibărește în special în zonele joase extracarpatice (în interiorul arcului Carpatic numărul coloniilor este mai redus), Delta Dunării și sistemul lagunar fiind cele mai importante zone.
Este o specie oportunistă, se hrănește cu pești, broaște, insecte acvatice, mici păsări și mamifere. De regulă, se hrănește stând nemișcat sau mergând încet, dar au fost semnalate cazuri în care a folosit momeli (pâine sau alte obiecte plutitoare) pentru a prinde pești. Este activ predominant noaptea și dimineața devreme.

Principalele amenințări pentru specie sunt arderea stufului și managementul nefavorabil al zonelor umede, cu consecințe nefavorabile asupra cuibăritului.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este cel mai mic stârc din Europa, având doar 33 – 38 centimetri lungime. Este singura specie de stârc cu dimorfism sexual de la noi din țară. Masculul are creștetul și partea dorsală negre, o pată galbenă pe aripă și partea ventrală alb-gălbuie, uneori cu dungi. Femela are cam același colorit, dar mai maroniu și mai puțin contrastant.

Stârcul pitic este timid, prezența lui fiind confirmată de sunetele specifice auzite din stufăriș. Coloritul și silueta îi asigură un camuflaj eficient în masivul de stuf.

Specia preferă zonele acvatice cu stuf, tufe și arbori. În România specia este oaspete de vară și este prezentă în majoritatea zonelor umede din zonele de câmpie și deal.

Cuibărește de regulă solitar, cuibul fiind o platformă de stuf situată în vegetația densă, amplasat în tufe sau arbuști, până la 1,5 metri deasupra apei. Refolosește cuibul ani consecutivi, iar uneori construiește și cuiburi alternative.

Se hrănește cu pește, broaște și insecte, dieta fiind adaptată zonei în care trăiește.

Fiind o specie dependentă de stuf pentru cuibărire, este profund deranjată de arderea stufului. Poluarea apelor, dispariția sau modificarea habitatului (desecarea zonelor umede), mortalitatea pe parcursul migrației, precum și secetele din Africa sunt amenințări cărora stârcul pitic trebuie să le facă față.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este cea mai mare specie de egretă din Europa (cu lungimea de 85-100 centimetri, având dimensiuni egale cu ale stârcului cenușiu). Are colorit alb complet, inclusiv în penaj de imatur. Gâtul foarte lung este menținut în formă de ”S” în zbor și în poziție de repaus. Ciocul este masiv, lung, galben în afara perioadei de cuibărit și devine închis la culoare, aproape negru, în perioada de reproducere. Picioarele sunt închise la culoare, inclusiv partea terminală (caracter ce îl diferențiază de egreta mică, aceasta având degetele galbene).

Este o specie oportunistă, în habitatele acvatice se hrănește cu pești, broaște, șerpi, crustacee, insecte acvatice. Adesea se hrănește și pe câmpuri, cu reptile, amfibieni, păsări și mamifere de talie mică.

Egreta mare nu este o specie migratoare. Rămâne în Europa și peste iarnă, însă este condiționată de disponibilitatea de hrană: dacă zonele acvatice îngheață, se retrage mai spre sud până ce condițiile climatice permit reîntoarcerea.

Cuibărește colonial, adesea împreună cu alte specii de stârci, în zone umede naturale, precum mlaștini, lacuri, maluri de râu, cuibul fiind situat în arbori sau stufăriș. În România majoritatea coloniilor sunt în zonele joase extracarpatice (Delta Dunării și sistemul lagunar fiind cele mai importante zone); însă în afara perioadei de cuibărit, distribuția este mult mai largă, multe exemplare fiind prezente și în Transilvania.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este printre cei mai mici stârci de la noi, abia ajungând la jumătate de metru lungime. Nu prezintă dimorfism sexual, dar înfățișarea sa e diferită pe parcursul anului. Adulții cuibăritori sunt mai spectaculoși: penajul are nuanțe de galben, spatele maroniu cu sclipiri violete, pene lungi pe ceafă, cioc albastru cu vârf negru și picioare rozalii. Penajul de iarnă e maroniu cu dungi gălbui. Când zboară, pasărea pare complet albă.

Cuibărește din sudul Spaniei până în centrul Asiei, fără a urca mai la nord de România și Ucraina. În România este întâlnită mai cu seamă în afara arcului carpatic, în special în Delta Dunării. Preferă zonele acvatice întinse, cu mlaștini și vegetație bogată.

Printre puținii stârci migratori de la noi, călătorește până în sudul Saharei sau în Madagascar.

Consumă mai ales larve de insecte, dar și moluște, pești mici și amfibieni.

Deși în general solitar, cuibărește în colonii mici, sau mai mari, împreună cu alte specii de stârci. Cuibul este construit de ambele păsări din crenguțe sau tulpini vegetale, amplasat în vegetația sau arborii din apropierea apei.

Arderea stufului și deranjul în timpul cuibăririi sunt principalele probleme ale stârcului galben, ambele reducând succesul reproductiv.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Stârcul cu siluetă zveltă, elegantă își datorează numele celor două pene lungi, egrete, de pe ceafă, vizibile în perioada de curtare. Este, evident, mai mică decât egreta mare. Se mai diferențiază de aceasta prin picioarele negre terminate cu degete galbene și prin ciocul negru. Masculul e mai mare decât femela, altfel sexele sunt identice ca aspect, cu penaj alb și cioc, gât și picioare lungi și subțiri.

Prezentă în partea sudică a Europei, egreta mică cuibărește și la noi, fragmentat, pe tot teritoriul țării. Preferă zonele umede cu ape puțin adânci, stătătoare și curgătoare, de la altitudini mici. Migratoare pe distanțe scurte, ne părăsește cel târziu în octombrie.

Specie oportunistă, carnivoră, se hrănește cu pești mici, broaște, insecte acvatice și terestre, crustacee sau chiar mici mamifere și păsări. Are mai multe tehnici pentru a prinde hrana, mișcând piciorul în apă, mergând cu aripile întinse, folosind mici momeli pentru a atrage peștii, urmând vitele sau chiar „călărindu-le”.

Cuibărește colonial în stuful și în arborii și arbuștii care mărginesc ape puțin adânci, adesea cu alte specii de stârci sau alte specii acvatice. Cuibul construit din crengi și stuf, de către ambii parteneri, poate găzdui până la 7 pui.

Arderea stufului și tăierea arborilor și arbuștilor de pe malurile apelor sunt principalele amenințări la adresa speciei. În trecut, egreta mică a ajuns aproape de extincție în unele zone, din cauza modei, care presupunea împodobirea pălăriilor cu pene provenite de la păsări exotice. Interzicerea acestei practici a fost una dintre primele campanii de conștientizare și de conservare a animalelor sălbatice. Mai multe detalii puteți citi în acest articol.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Coloritul cu tente ruginii și purpurii e cel care a sugerat denumirea latină a acestui stârc de talie mare, cu siluetă zveltă. Este cu puțin mai mic decât stârcul cenușiu, însă similar ca înfățișare. Dar este o prezență mai discretă, ascunzându-se în majoritatea timpului în vegetația înaltă, în stuf.

Cuibărește în Europa și Asia, și este un migrator pe distanță lungă. Păsările de la noi iernează în Africa, la sud de Sahara. În România cuibărește fragmentat în regiuni joase din toată țara, fiind o prezență mai abundentă în zonele sudice și sud-estice. Preferă habitatele umede extinse, cu mase mari de stuf, Delta Dunării fiind locația cu cele mai multe perechi cuibăritoare de la noi.

Specie carnivoră, cu o dietă ce cuprinde pești, amfibieni, reptile, insecte, moluște, chiar și păsări (mai ales pui) și mamifere mici.

Își amplasează cuibul în vegetație densă, adesea în stuf, în tufe sau chiar în arbori și cuibărește colonial, cu semenii lui sau cu alte specii din aceeași familie. Cuibul este construit din tulpini de plante și este destul de masiv.

Datorită faptului că amplasarea coloniilor se face în stuful crescut dens, rămas din anii precedenți, principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este o specie de stârc de talie medie, cu silueta inconfundabilă. Este mai puțin zvelt decât celelalte specii de stârci, având corpul mai îndesat, iar gâtul și picioarele mai scurte. Coloritul maroniu-gălbui, pestriț, îl camuflează foarte bine în stufărișuri. Sunetul caracteristic, profund, care se aude de la distanțe mari, mai ales noaptea, este similar cu cel al unui taur. De aici și numele popular, buhaiul fiind un instrument care emite astfel de sunete. A nu se confunda cu buhaiul de baltă cu burta roșie, simpaticul amfibian cu care împarte uneori habitatul!

Cuibărește în Europa și Asia, în regiuni temperate. Este în general sedentar acolo unde habitatele acvatice nu îngheață și migrator, când apele înghețate nu îi mai permit să se hrănească. La noi cuibărește pe întreg teritoriul, în zone joase, dar fragmentat, fiind legat de întinderi mari de stuf.

Este un specialist al stufului, unde petrece majoritatea timpului, și, datorită camuflajului excelent, este foarte greu de văzut. Părăsește stuful doar pentru a se deplasa către alte habitate similare.

Este carnivor, hrănindu-se în special cu pești și amfibieni, dar consumă și reptile, insecte, mamifere mici, sau chiar păsări.

Își amplasează cuibul în vegetație densă, adesea în stuf, cuibărind izolat, nu colonial ca majoritatea speciilor de stârci. Din acest motiv, asemenea altor specii de stârci care preferă stuful dens rămas din anii precedenți, principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cum le poți ajuta

Nu dați foc stufului! Arderea stufului primăvara, când păsările clocesc sau au pui în cuib, are efecte negative asupra efectivelor speciei. Cuiburile sunt amplasate în stuf dens, masiv, astfel distrugerea lui, chiar și în afara perioadei de vegetație, afectează succesul la cuibărit al stârcilor.

Text: Teodora Domșa

Traducerea în limba maghiară: Judit Veres-Szászka, Bálint Orsolya

Lista surselor bibliografice folosite la realizarea acestui articol poate fi consultată aici.

Október hónap madarai – a gémek

Bevezető

Októberben, a sekélyebb vizek környékén, még láthatunk nem sporthorgász csapatokat, amelyek elegáns főszereplői nem dobják vissza a kifogott halat. A késői vonuló, vagy részben állandó gémek sokkal inkább a hatékony táplálékfogási technikájuk, mintsem hangi adottságaik miatt ismertek.

Család/Nem

A gémek a gémfélék (Ardeidae) családjába tartoznak, mely igencsak heterogén, és több mint 60 gém, kócsag és bölömbika fajt foglal magába, 30 és 150 cm közötti méretben. Hosszú lábú, nyakú és csőrű vízi madarak, úszóhártyák nélkül. Színezetük túlnyomórészt barna, fehér valamint szürke, a szexuális dimorfizmus ritka, nálunk csupán a törpegémnél van jelen. Röptükben képesek hosszú nyakukat S alakban behajlítani.

Romániában 9 gém faj figyelhető meg: bölömbika, törpegém, bakcsó, pásztorgém, üstökösgém, kis kócsag, nagy kócsag, szürke gém és vörös gém.

Hol láthatod őket

Kozmopolita fajok, így a Déli-Sarkot leszámítva minden kontinensen megtalálhatóak. Vízhez kötött madarak, tavak, folyók és tengerek partján, vagy nádas mocsarak környékén láthatjuk őket. Egyes fajok szántóföldeken is megfigyelhetőek táplálkozás közben. A fajok többségét az egész országban láthatjuk, míg mások főleg az ország déli és dél-keleti részein fordulnak elő, máshol csak ritkán bukkannak fel (üstökösgém, pásztorgém).

Táplálkozás

Vízi madarak lévén főleg vízi fajokkal táplálkoznak, a puhatestűektől a rákokon, rovarokon és halakon át egészen a madarakig. Opportunista fajok, alkalomadtán elfogyasztják a kisebb rágcsálókat és dögöket, valamint követhetik a tehéncsordákat, hogy megfogják a felzavart rovarokat. Egyes fajok gyakran gyepeken és szántókon táplálkoznak.

Általában a sekély vízben állva, mozdulatlanul lesnek áldozatukra, melyet csőrüket szigonyként használva vadásznak le. Ugyanakkor aktívan is vadásznak: szárnyukkal árnyékot vetnek a vízre, amellyel magukhoz vonzzák a zsákmányt, illetve a vízben sétálva riasztják fel táplálékukat, vagy akár csalit is használnak.

Költés

A gémek többsége telepesen költ, egyfajos, vagy vegyes kolóniákban, más gém fajokkal vagy egyéb vízimadarakkal. A fészket a víz közelébe, leggyakrabban a nádba, vagy fák koronájába építik. Egyes fajoknál a párzási rituálé részét képezi a hosszú tarkótollak mutogatása (erre utal a kócsagok tudományos neve – Egretta).

Vonulás

A fajok többsége vonuló, egyesek a telet Afrikában töltik, míg mások a vizek befagyásával és így a táplálékhozzáférhetőség megszűnésével költöznek egyre délebbre. A mi gémeink közül a nagy kócsagot, a szürke gémet és a bölömbikát befolyásolja a legkevésbé a tél érkezése: összességében állandók, de ők is délebbre húzódnak, ha a körülmények mostohára fordulnak.

Képviselő fajok

Szürke gém (Ardea cinerea)

Hazánk legelterjedtebb és legszámosabb géme, nagytestű madár. Méretben a gólyára hasonlít, amellyel időnként összetévesztik, de jól megkülönböztethető, főleg repülés közben, az S alakban behajlított nyak alapján. Ahogy arra neve is utal, tollazata nagyrészt szürke, a háton sötétebb, a hason világosabb árnyalattal. Szemöldöke fekete, és az elegáns, hosszú tollaknak köszönhetően a fej mögé nyúlik. Csőre hosszú, erőteljes, sárga, vagy udvarlási időszakban narancssárgás.

Szinte egész Európában elterjedt, főleg nedves élőhelyeken, de, főleg télen, gyepeken és szántókon is megfigyelhető. Romániában költő, és részlegesen vonuló faj, a befagyó vizek nyomán hagyja el az északibb tájakat.

Telepesen, vagy magányosan költ, magas, víz, vagy nedves rétek közeli fákon illetve nádasokban. Az egyik leg vokálisabb gémfaj, főleg a költőhelyek közelében. Legismertebb hangja egy erőteljes, monoton károgás, melyet napnyugtakor, a pihenőhelyekre visszatérőben hallat.

Opportunista ragadozó, halakkal táplálkozik, de elfogyaszt békákat, hüllőket, rovarokat, emlősöket illetve madarakat, ritkábban növényi táplálékot, vagy dögöket is. Általában passzívan halászik, egy helyben várakozva, vagy lassan mozogva, csőrét szigonytként használva, hogy 10 – 25 centiméteres halakat fogjon.

A szürke gémet a halfogyasztás miatti üldöztetés, a favágás általi fészekrombolás és a nagyon kemény telek veszélyeztetik.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Bakcsó (Nycticorax nycticorax)

A bakcsó egy rövid csőrű, zömök testű, közepes méretű gém. A feje teteje és a háta fekete, hasa fehér, a szárnyai és a farka szürkék. Csőre fekete, szemei pirosak, lábai sárgák. Fején 2-3 hosszú fehér tollat visel, amelyeket udvarláskor felemel. A fiatal madarak barnásak, sárgásak, fehér pöttyökkel.

A nemzetség és a faj neve a görög nyctos – éjszaka és a corax – holló szavakból ered. Az első arra utal, hogy a madár éjszaka is aktív, a második a hollókéval hasonló “kvákogó” hangját jelzi.

Vonuló madár, Afrikában telel. Nedves területeken mint például mocsarakban, tavak és folyók partján telepekben költ. Fészkeit fákra vagy a nádasba rakja.
Romániában alacsony fekvésű vidékeken, főleg a Kárpát medencén kívül (Erdélyben a kolóniák száma alacsonyabb) fészkel, a Duna Delta és a lagúnarendszer képviselik a legfontosabb költőterületet.

Opportunista faj, halakkal, békákkal, vízi rovarokkal, kisméretű madarakkal és emlősökkel táplálkozik. Általában lesben állva vagy lassan lépkedve vadászik, de volt olyan eset is, amikor csalival, kenyérrel vagy más úszó tárgy segítségével halászott. Főleg éjszaka és hajnalban aktív.

A faj főbb veszélyeztető tényezői a vizes területek nem megfelelő kezelése és a nádasok égetése, amelyek kedvezőtlenül hatnak a költési sikerére.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről az alábbi linken találnak.

Törpegém (Ixobrychus minutus)

Kontinensünk legkisebb gémféléje, testhossza mindössze 33 – 38 centiméter. Továbbá az egyetlen gémféle hazánkban melynek nemei jelentősen eltérnek megjelenésükben (sexuális dimorfizmus). A hímeknél a fejtető és a felsőtest fekete, szárnyfoltjuk sárgás és hasi részük sárgás fehér ami ritkán halványan sávozott is lehet. A tojók tollazata hasonló de barnás és kevésbé kontúros.

A törpegém többnyire rejtőzködő életmódot folytat, de jelenlétéről gyakran jellegzetes hangja árulkodik. Testfelépítése és színezete hatékonyan álcázzák a nádasokban.

Vizes élőhelyek lakója, előnyben részesíti a bokrokkal és fákkal tűzdelt nádasokat. Hazánkban nyári vendég és előfordul a síkságok és dombvidékek vizes élőhelyei zömén.

Magányosan költ, fészkét nádszálakból és nádlevelekből építi, sűrű növényzetben, gyakran bokrokra 1.5 méter magasságban a víztől. A fészkét akár több évben is újrahasználhatja és előfordul, hogy másodlagos fészket is épít.

Halakat, kétéltűeket és gerincteleneket fogyaszt, így táplálékát az élőhely kínálata után igazítja.

Mivel a költése szorosan kötött a nádasokhoz, a nádégetés kimondottan nagy zavarást jelent a faj számára. Továbbá a vízszennyezés, az élőhelyei lecsapolása és módosítása, a vonulás alatti magas mortalitás és az Afrikai telelőterületein egyre gyakoribb aszályok képezik azon veszélyeztető tényezőket, melyekkel a törpegémnek szembe kell néznie a jövőben.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről az alábbi linken találnak.

Nagy kócsag (Ardea alba)

A legnagyobb kócsag kontinensünkön (85 – 100 centiméteres testhosszávval méretben hasonló a szürke gémhez). Tollazata tiszta fehér, még a fiatal madarak tollazata is. Nyaka kimondottan hosszú, melyet repülés közben “S” alakban behúz. Hosszú és erős csőre nyugalmi ruhában sárga, míg költési időszakban elsötétedik (majdnem fekete). Lábai sötét színezetűek, még az ujjak is (e bélyeg segít elkülöníteni a kis kócsagtól, melynek ujjai sárgák).

Opportunista faj, a vizes területeken halakkal, kétéltűekkel, kígyókkal és gerinctelenekkel táplálkozik, de gyakran vadászik mezőkön is kétéltűekre, hüllőkre, madarakra és kisemlősökre.

Európai állományai nem vonulnak, bár télen elkerülik a fagyott vizeket, így gyakran délebbre húzódnak, ahol gazdagabb a táplálékkínálat.

Kolóniákban költ, gyakran más gémfélékkel vegyesen, terjedelmesebb mocsarak, tavak vagy folyók közelében. Fészkét fákra, vagy nádasokba építi. Hazai állománya többnyire a Kárpát-medencén kívül költ (a Duna-Delta és lagúnarendszere jelentik a legfontosabb élőhelyeket), azonban költési időszakon kívül szélesebb elterjedésű, így Erdélyben is gyakran találkozhatunk vele.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről az alábbi linken találnak.

Üstökösgém (Ardeola ralloides)

Hazánkban a legkisebb gémek közé tartozik, magassága alig éri el a fél métert. A nemek között nincs ivari dimorfizmus, de a kinézetük változik az év során. A nászruhás felnőtt egyedek látványosabbak: a tollazatuk sárgás árnyalatú, a hát barna, lilás villanásokkal, a tarkón a tollak hosszabbak, a kék csőr fekete hegyben végződik és a lábak rózsaszín színűek. A téli tollazat barna, sárgás csíkokkal. Repülés közben a madár teljesen fehérnek tűnik.

Dél-Spanyolországtól Közép-Ázsiáig fészkel, de Románia és Ukrajna területénél északabbra nem található meg. Romániában általában a Kárpátok ívén kívül, főleg a Duna-deltában fordul elő. Kedveli a kiterjedt vizes, mocsaras, dús növényzetű élőhelyeket.

A hazánkban előforduló kevés vonuló gém közül ez a faj egészen a Szahara déli részéig vagy Madagaszkárig utazik telelni.

Főleg rovarlárvákkal táplálkozik, de puhatestűeket, kisebb halakat és kétéltűeket is fogyaszt.

Bár általában magányos életmódot folytat, de kisebb kolóniákban, vagy más gémfajokkal együtt nagyobb kolóniákat alkotva fészkel.
A fészket mindkét szülő gallyakból vagy növényi szárakból építi, amelyeket a víz közelében lévő növényzetben vagy fákon helyeznek el.

Az üstökösgém fő problémái közé tartozik a nád égetése és a fészkelés közbeni zavarás; mindkettő csökkenti a faj szaporodási sikerét.

Erről a fajról bővebben itt olvashatnak.

Kis kócsag (Egretta garzetta)

A karcsú sziluettű, elegáns kócsag a román nevét a tarkóján elhelyezkedő két hosszú tollnak (egrete) köszönheti, amely a párzási időszakban válik láthatóvá. Nyilvánvalóan ez a faj kisebb, mint a nagy kócsag. Megkülönbözteti továbbá a sárga lábfejben végződő fekete lába és a fekete csőre. A nemeket csak a méret különbözteti meg, a hím nagyobb, mint a tojó, de a fehér tollazat, csőr, nyak, vékony és hosszú lábak azonosak a két nem esetén.

A kis kócsag Dél-Európa szerte jelen van, hazánkban fragmentáltan fészkel az ország egész területén. A sekély vizű, álló- vagy folyóvíz melletti nedves területeket kedveli, alacsony tengerszint feletti magasságban. Rövidtávú vonuló fajként legkésőbb októberben hagyja el az országot.

Opportunista, húsfogyasztó fajként kisebb halakkal, békákkal, vízi és szárazföldi rovarokkal, rákfélékkel, vagy akár kisebb emlősökkel és madarakkal táplálkozik. A táplálékszerzéshez többféle technikát is alkalmaz: a lábát a vízben mozgatja, kitárt szárnyakkal jár, kis csalikkal vonzza magához a halakat, követi az áldozatait, vagy akár “meg is lovagolja” őket.

Kolóniákban fészkel sekély vizet közrefogó nádasokban és bokrokban, más kócsag- vagy vízimadárfajokkal együtt. A két nem által közösen épített, nádból és ágakból álló fészek akár 7 fiókának is otthont tud adni.

A fajra a nád égetése és a vízpartokon elhelyezkedő fák és bokrok írtása jelentik a legnagyobb veszélyt. A múltban a kócsag egyes területeken a kihalás szélére sodródott amiatt a divat miatt, amelynek követői a kalapukat egzotikus madarak tollaival díszítették. Ennek a gyakorlatnak a betiltása az egyik első kampány volt a tudatosság növelésére és a vadon élő állatok védelmére. Részleteket erről ebben a cikkben olvashatnak.

Erről a fajról bővebben itt olvashatnak.

Vörös gém (Ardea purpurea)

A rozsdás és lilás tónusok ihlették ennek a nagy méretű, karcsú sziluettű fajnak a latin nevét. A szürke gémnél csak egy kicsivel kisebb, bár megjelenésben hasonló. A jelenléte inkább diszkrét, az ideje nagy részét a nádban, a magas növényzetben elrejtőzve tölti.

Hosszútávú vonuló fajként Európában és Ázsiában költ. A nálunk megforduló egyedek Afrikában, a Szaharától délre telelnek. Romániában, az alacsonyabb régiókban, fragmentáltan fészkel, így főleg a déli és dél-keleti területeken fordul elő. Kedveli a nagy kiterjedésű, vizes területeket, nagy nádasokkal, így a Duna-delta ad otthont a nálunk fészkelő legtöbb párnak.

Húsevő faj, étrendjét halak, kétéltűek, hüllők, rovarok, puhatestűek, akár madarak (főleg fiókák) és kisebb emlősök képezik.

Fészkét sűrű növényzetbe helyezi, nádba, bokrokra vagy akár fákra. Gyakran csoportosan fészkel, a fajtársaival vagy más fajokkal a családból. A masszív fészkét növényi szárakból építi fel.

Tekintve, hogy a kolóniák a sűrű, korábbi évekből fennmaradt nádasban fordulnak elő, a fajt leginkább a nád égetése veszélyezteti, akkor is, ha ez a vegetációs időszakon kívül történik.

Erről a fajról többet itt olvashatnak.

Bölömbika (Botaurus stellaris)

Közepes méretű, összetéveszthetetlen sziluettű gém faj. Kevésbé karcsú, mint a többi gém, a teste zömökebb, a nyaka és a lábai pedig rövidebbek. Pettyes, sárgás-barnás színezete jól álcázza a nádasban. Karakterisztikus, mély hangja, amely különösen éjszaka nagy távolságokra elhallatszik a bika bőgéséhez hasonlít és erre utal a faj magyar neve is. Román neve a köcsögduda (románul “buhai”) hasonló hangjára vezethető vissza. A román elnevezése alapján nem összetévesztendő az azonos nevű vöröshasú unkával, a szimpatikus kétéltűvel, amellyel néha egy élőhelyen osztozik.

Európában és Ázsiában, mérsékelt égövi területeken fészkel. Ahol a vizes élőhelyek nem fagynak be, ott általában állandó faj, és rövidtávú vonuló ott, ahol a befagyott vizek már nem teszik lehetővé a táplálkozást. Nálunk az alacsonyabb fekvésű területeken az egész országban találkozhatunk vele, de csak fragmentáltan, mivel jelenléte a nagy kiterjedésű nádas területekhez kötött.

A nádas specialistája, ahol ideje nagy részét tölti, és kiváló álcázásának köszönhetően nagyon nehéz észrevenni. A nádast csak azért hagyja el, hogy hasonló élőhelyekre költözzön.

Húsevőként főleg halakkal és kétéltűekkel táplálkozik, de hüllőket, rovarokat, kisebb emlősöket vagy akár madarakat is elfogyaszt.

Fészkét sűrű növényzetbe, gyakran nádba helyezi, és a többi gémfajjal ellentétben magányosan fészkel. Ezért, hasonlóan a többi gémfajhoz, amelyek az előző évekről megmaradt sűrű nádat kedvelik, az elsődleges veszélyforrásuk a nád égetése, akár a vegetációs időszakon kívül is.

Erről a fajról többet itt olvashatnak.

Hogyan segíthetsz nekik

Ne gyújtsd fel a nádat! A tavaszi nádégetés tönkreteszi a tojásos és fiókás fészkeket, csökkentve a faj állományát. Mivel a fészkeket általában sűrű, öreg nádba helyezik, a vegetációs perióduson kívül égetés is rontja a gémek költési sikerét.

Szöveg: Teodora Domșa

Magyarra fordította: Judit Veres-Szászka, Bálint Orsolya

A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.

Dacă ți-a plăcut, distribuie