Share

Magda Achim – de la voluntar la hrănitoare, la președinte SOR

Păsările sălbatice sunt un magnet. Atrag priviri, ne fac să ciulim urechile. Ne adună în jurul lor, dându-ne șansa întâlnirii cu alți oameni pasionați. Așa am cunoscut-o pe Magda Achim. De la o întâlnire cu lișița „de Văcărești” la Ziua Păsărilor din 2017, am parcurs un lung și frumos drum, și vă invităm să facem următorii pași împreună.

Pe Magda Achim o știți din turele ghidate și atelierele pe care le-a susținut la evenimentele SOR, din postările și fotografiile noastre și ale Sucursalei SOR București. Dar tot ea este în spatele unor postări și materiale despre membrii juniori de la București, pe care, alături de alți membri ai sucursalei pe care o păstorește, îi adună și îi crește în spiritul iubirii și respectului pentru păsări și natură. Iubitorii de literatură o știu ca redactor și traducătoare de carte. Iar de ceva vreme, Magda este și Președintele Consiliului Director al Societății Ornitologice Române. Așa că am considerat-o interlocutoarea potrivită, atunci când am căutat un alt membru al organizației noastre cu care să discutăm despre păsări, natură, educație.

Teodora Domșa: Magda, ești alături de noi din 2018. Ca membru susținător, membru asociat, coordonator al Sucursalei SOR București (SORB) și, din 2025, Președintele Consiliului Director al Societății Ornitologice Române (SOR). Ți-ai imaginat vreodată că viața te va aduce în acest punct ornitologic?

Magda Achim: Cu siguranță, nu. Atunci când Ovidiu Bufnilă mi-a arătat o lișiță în Văcărești, la Ziua Păsărilor, și am avut sentimentul că am pășit pe Lună, sau la prima ieșire cu SORB, la Rodeanu, când mi-au dat dureri de cap toate rațele, toate speciile pe care colegii mei le enumerau cu atâta ușurință, sigur nu mă gândeam că o să ajung aici. Dar tot ei m-au liniștit că lucrurile se vor clarifica încet-încet. Așa că i-am ascultat și nu am fugit. Au avut dreptate. Totul e mult mai clar acum.

TD: Cum ai aflat de SOR, cum ne-ai găsit? Au fost prezente păsările și natura în poveștile și jocurile copilăriei, în curiozitățile tinereții sau au apărut direct în pasiunile Magdei adulte?

MA: Eu am fost mai întâi voluntară și apoi membră, pentru că mi s-a părut că mai întâi trebuie să mă implic în activitatea organizației și abia apoi să merit statutul de membru, nu așa dintr-odată. Cochetam cu ideea de voluntariat – la o vârstă înaintată, căci generației mele nu i s-a oferit această posibilitate la momentul potrivit –, mă uitam în jur și nu știam ce să aleg. Apoi a apărut anunțul de pe pagina de Facebook: se căuta un voluntar pentru una dintre hrănitorile din IOR. Așa că am spus da și m-am trezit cu doi saci cu semințe de floarea-soarelui și cu promisiunea fermă (a mea) că „fie ploaie, fie vânt“, mai ales atunci, de fapt, voi avea grijă ca păsările să aibă hrană pentru a traversa mai ușor iarna. Doar iarna, în restul anului nu le hrănim – unul dintre primele lucruri învățate în SOR. Așadar, 24 ianuarie 2017. Înarmată cu o plasă plină cu semințe de floarea-soarelui, mă duc să pun semințe pentru prima oară. Era ceață, ger, lacul era înghețat bocnă, și, deodată, o revelație: stai așa, există mult mai multe păsări decât cele pe care le știi tu din copilăria petrecută la țară. Atunci am deschis nu doar ochii, ci și determinatorul de păsări pe care mi-l cumpărasem de cum ce apăruse, dar care zăcea abandonat și plin de praf pe podea, lângă noptieră.

Am deschis o carte și am descoperit o lume, iar odată cu ea, niște oameni pe care mă bucur că-i cunosc.

Ca să fiu sinceră, cred că păsările m-au ales pe mine, și au făcut-o într-un moment în care nu prea eram mulțumită de mine. Ceva trebuia să mă scoată din starea aceea care persista și ele au reușit. Am devenit membră mai târziu, pe 8 martie 2018. Am decis să-mi fac acest cadou și nu regret.

TD: Și o întrebare clasică, de care nu scapă niciun ornitofil intervievat: care este pasărea ta preferată și cum a ajuns să fie favorita?

MA: Cucuveaua. N-ai cum să nu adori bufnițele. Cui nu-i plac? Pentru aerul lor ba mirat, ba sever. Dar am o slăbiciune și pentru lișiță, poate pentru că e prima pasăre pe care am învățat-o în SOR.
Îmi plac foarte mult corvidele, pentru că sunt foarte inteligente, au un aer iscoditor și cred că ar merita să fie mai simpatizate măcar pentru că fac curățenie după noi. Balconul îmi este inspectat periodic de o cioară grivă care aterizează pe balustradă și cercetează cu atenție tot, exact ca un inspector. Piciorongii, aceste micuțe balerine, pasărea ogorului, cu aerul ei de extraterestră printre limicole, drepnelele.

TD: Ești de ceva vreme și traducător și redactor de carte. Cu ochiul format pentru cuvinte potrivite și cu bagajul de cunoștințe de specialitate adunat în acești ultimi ani, cum privești traducerile de la noi legate de lumea vie, nu doar cele cu specific avifaunistic? Mă gândesc aici la cărțile de popularizare a științei, jocurile pentru copii, alte materiale educative, cu care ai intrat în contact sau de care chiar te-ai folosit.

MA: Cred că un pas important e că sunt din ce în ce mai multe. Când am început eu să mă uit după păsări, era cam secetă. E încurajator și că a crescut interesul pentru astfel de publicații, materiale. Eu sunt optimistă: cred că vor fi din ce în ce mai multe și din ce în ce mai bune.

TD: De ce spun că te-ai folosit de materiale educative? Nu doar că ești coordonatoare de sucursală SOR, dar ești și o căutătoare și păstrătoare de tinere talente. Te alintăm cu drag și recunoștință „Cloșca”, pentru că în jurul tău gravitează mereu copii și adolescenți care sunt sau devin pasionați de păsări și prin intermediul tău. Cum reușești asta și mai ales de ce o faci?

MA: Nu e doar meritul meu. Cu toții ne-am străduit să avem mai mulți copii și adolescenți pe lângă noi și, mai important, să-i păstrăm lângă noi. Nu știu dacă sunt mulți sau puțini, dar sunt extraordinari, asta e sigur. Nu sunt absolut deloc de acord cu ideea care se tot vehiculează acum că tinerii din ziua de azi nu sunt buni de nimic. Pe noi ne uimesc, uneori chiar ne copleșesc cu inițiativa, entuziasmul și dorința lor de a ști mai mult. Și observăm cu încântare cum juniorii de ieri sunt azi biologi, studenți la biologie și te poți baza pe ei în colectarea de date, proiecte de monitorizare etc. Ceea ce nu mi se pare puțin lucru. Când am intrat în SOR, eu nu știam nici pe sfert din câte știu ei. O spun cu toată sinceritatea.

TD: Știu că membrii SORB ies mult pe teren, nu doar în Delta Dunării și Dobrogea, ci și în propria urbe. Unde pun umărul serios la monitorizările pentru „Atlasul păsărilor din București”. Spune-mi, cum găsești ornitofauna capitalei? Ai avut parte de surprize de când de uiți mai atentă după tot ce zboară?

MA: Mie mi se pare uimitor Bucureștiul, orașul meu natal pe care îl judecăm cu atâta ușurință, uitând cât de chinuit a fost în istoria lui recentă. O să vă spun o istorie: imediat după pandemie, un profesor de la o școală la care urma să mergem ne-a rugat să-i dăm fotografii cu speciile comune din București – avea de gând să facă o mică expoziție. În timp ce adunam fotografiile, repet, cu specii banale, specii pe care le poți observa extrem de ușor în oraș, am realizat că trecusem de 20. M-am oprit la 27 și tot aș mai fi avut de adăugat. Aș mai spune că pescărașul albastru l-am văzut prima oară în București. O să spuneți: bine, l-ai văzut în Văcărești, normal. Da, dar l-am văzut aterizând pe taluzul Dâmboviței și anul trecut, în decembrie, în centrul Bucureștiului.

Prin urmare, aș zice că nu stă rău, iar munca la „Atlasul păsărilor din București” mi-a confirmat acest lucru. Dar sunt la fel de conștientă că toate speciile astea sunt aici, dar într-o zi s-ar putea să nu mai fie aici, să ne trezim sufocați cu totul de betoane, să realizăm că ne-am făcut-o cu mâna noastră, dar să fie prea târziu.

Prima mea surpriză a fost un cocoșar pe care l-am hrănit cu mere vreo trei zile în grădina din fața blocului, într-un martie geros, cred că era în 2018. Apoi, gârlița mare găsită în IOR, în 2020.

TD: Cum stă Bucureștiul, din punctul tău de vedere, la capitolul spații verzi? Cât de mult contează aceste oaze urbane în deprinderea și păstrarea unui hobby precum birdwatching-ul? Dar pentru educația pentru natură?

MA: Bucureștiul stă din ce în ce mai prost la spații verzi, pentru că, cel puțin acum, o parcare e mult mai atrăgătoare decât o grădină unde ar putea să trăiască mierle, pițigoi și arici. De ce să nu distrugi mai mult de jumătate din grădina unui bloc ca să construiești o alee inutilă, deși există, la doar câțiva metri, un trotuar perfect funcțional? Acum încă mai pot face o scurtă tură de birdwatching in fiecare dimineață, în drum spre birou, dar, din păcate, nu știu cât se va mai putea.

TD: În ce alte activități cu profil ornitologic te implici?

MA: Ca să o iau cronologic, am început cu alimentarea unei hrănitori (și continui să o fac), apoi am început să introduc observații ocazionale – și acum îmi amintesc recomandarea: „dacă știi zece specii foarte bine, le introduci doar pe acelea, orice observație e valoroasă“ –, pe urmă am căpătat curaj și am făcut primul pătrat de Atlas cu Iulia Anania și am rămas în echipă cu ea până azi nu doar la Atlas, ci și la ciocănitori și multe alte activități de teren. MidWinter, maratonul de la Agigea și activități cu publicul larg ale SOR sau ale sucursalei București.

TD: În încheiere, te-aș ruga să-mi spui ce parte din ceea ce ai făcut și încă faci la SOR ți-a oferit cea mai mare satisfacție. Și, evident, ce planuri de viitor ai în ceea ce privește activitatea ornitologică.

MA: Cea mai mare satisfacție nu aș lega-o de un proiect anume, ci de oamenii pe care i-am întâlnit aici, care sunt deschiși și îți întind o mână chiar dacă ești la început, când pe lume există doar vrăbii.
Cât despre ceva concret, aș vrea să scoatem cât mai repede Atlasul Păsărilor din București.

Noi îți mulțumim pentru prezența ta calmă, caldă și de încredere, și sperăm să te avem alături de noi încă multă vreme.

Dacă ți-a plăcut, distribuie