Share

ȘTIRI PROIECT Pasărea Anului

Acvila de câmp, o reîntoarcere nesperată

31 octombrie 2023

Păsările răpitoare ne-au fascinat și impus respect de-a lungul conviețuirii, nu de puține ori problematice. Silueta impunătoare, zborul maiestuos la înălțimi și calitățile lor de vânător le propulsează adesea în fruntea preferințelor noastre. Cum a fost cazul și în campania electorală de anul trecut pentru alegerea Păsării Anului 2023.

Acvila de câmp (Aquila heliaca). © Szabó József Iosif

Acvila de câmp (Aquila heliaca) este o pasăre de pradă de-a dreptul imperială, după cum o recomandă numele ei în mai multe graiuri: Aigle impérial, Kaiseradler, Águila imperial oriental, Eastern Imperial Eagle sau doar Imperial Eagle. Orientală sau estică, deoarece există și acvila de câmp iberică sau Spanish Imperial Eagle (Aquila adalberti) în vestul continentului, care în trecut era considerată conspecifică cu acvila de câmp.

Noi am numit-o vulturoaică, vultan, pajură de câmp sau acvilă de câmp. Desigur, numele populare se suprapun uneori peste cele ale acvilei de munte, mult mai răspândită la noi.

Științific se prezintă cu numele de gen, Aquila, denumirea latinească a acvilelor, în timp ce numele de specie vine din cuvântul grecesc helios, soare, legat fie de culoarea deschisă a penajului ventral al juvenililor sau poate de preferința acestei păsări pentru zonele cu climă mai caldă, mai solară.

Face parte din familia Accipitridae, familie ce conține peste 250 de specii de păsări de pradă, grupate în 70 de genuri, răspândite pe toate continentele planetei, mai puțin în Antarctica. Acvila de câmp este parte a genului Aquila cu alte aproape 40 de specii de păsări întâlnite în Europa, Asia și Africa.

Acvilă de talie mare, poate depăși 80 de centimetri de la cap la coadă și poate trece de 2 metri ca anvergură. Ca la mai toate răpitoarele, nu masculul este cel mai impozant, femela fiind cu 10% mai mare și cu până la 40% mai grea. În zbor, are silueta tipică a unei acvile, cu aripi late, întinse orizontal, terminate cu 7 remige primare (pene mari), vizibile individual ca niște degete. Pasărea ajunge la penajul de adult abia în al șaptelea an, trecând prin penajele succesive ale stadiilor de juvenil și subadult. Adultul este brun închis, părând chiar negru în zbor, cu capul și gâtul maronii gălbui. Pe umeri are două pete albe, ca un adevărat general cu epoleți. Coada gri, dungată, este terminată cu o bandă neagră.

Are o distribuție relativ continuă în Asia centrală și în Anatolia, dar fragmentată în estul Europei, aici fiind la limita arealului său. În afara sezonului de reproducere este foarte mobilă, iernând în sudul regiunilor de cuibărire, respectiv în sudul Asiei și în zona Orientului Mijlociu. Este o specie care preferă spațiile deschise, pădurile sau pâlcurile de arbori din zona de stepă sau de câmpie, adesea în apropierea apei. În România acvila de câmpie este prezentă ca specie cuibăritoare în Câmpia de Vest și probabil în Dobrogea. Dacă vremea e mai caldă, la final de februarie – început de martie pasărea apare deja în teritoriile de reproducere. Foarte rar apare și în alte zone ale țării, fără a cuibări. Deși poate fi întâlnită la noi tot anul, în sezonul rece este o specie eratică, extrem de mobilă. Adulții se deplasează pe distanțe destul de mari în căutarea hranei, în funcție de disponibilitatea acesteia și de condițiile meteo, cum ar fi gradul de acoperire cu zăpadă. Preferă zonele deschise și în perioada de iarnă, când poate fi văzută în compania altor păsări răpitoare. Imaturii sunt de departe cei mai călători membri ai familiei. Dacă în prima iarnă pot sta cu părinții în apropierea zonelor de cuibărire, în cei 5-6 ani cât le ia să devină adulți, vor străbate distanțe foarte mari. În 2012 un imatur de acvilă de câmp echipat cu transmițător satelitar în Ungaria a ajuns până în sud-vestul Nigerului, zburând cale de peste 4.000 de kilometri!

Harta de distribuție a acvilei de câmp. Sursa distribuției: BirdLife International and Handbook of the Birds of the World (2019).

Hrana preferată sunt mamiferele mici și medii, în special popândăii și hamsterii, dar prinde și iepuri sau vulpi. Însă baza de selecție este foarte largă, în funcție de disponibilitatea hranei din regiunile de cuibărit. Păsări precum corvidele, păsările de apă sau chiar răpitoarele de noapte, reptile, amfibieni, crustacee sau insecte, toate completează meniul acestui răpitor. Pândește prada de la înălțime, fie din planare, fie din puncte fixe cum sunt arborii sau stâlpii, majoritatea fiind prinsă la nivelul solului, după ce pasărea se aruncă asupra sa. În sezonul rece, când hrana e mai greu de procurat, consumă și cadavre, pe care le împarte cu alte păsări de pradă, sau fură hrana altor acvile.

Acvila de câmp cuibărește solitar, precum majoritatea păsărilor de pradă. Preferă, cum spuneam, terenurile deschise și semideschise, cu arbori izolați sau grupați în pâlcuri. Cuibul e situat de regulă în arbori, la înălțime, dar poate cuibări și în tufărișuri. Printre arborii care găzduiesc pasărea se numără diferite specii de stejar, arțar, frasin sau tei. Fiind o pasăre impunătoare și cuibul va avea dimensiuni impresionante. Construcția de 1-1,5 metri în diametru și 60-70 de centimetri adâncime este realizată de către cei doi parteneri. Materialul de construcție sunt crengile mari, îmbinările acestora fiind căptușite cu crenguțe, iarbă, păr sau lână. Desigur, prin reparații și adăugiri în ani succesivi, cuibul poate crește suplimentar în dimensiuni. Regăsim și în cazul acvilei de câmp un obicei prezent la multe specii de dimensiuni mari, berze inclusiv, și anume existența mai multor cuiburi pe teritoriul propriu, folosite alternativ. Și, la fel ca în cazul cuiburilor de berze, apar și colocatarii, specii de vrăbii sau alte păsări răpitoare de talie mai mică.
Femela depune 2 sau 3 ouă, pe care le clocește, asistată alimentar de către partener. Dar de regulă, doar un pui supraviețuiește. Acesta va petrece prima iarnă împreună cu adulții și va avea nevoie de 5 sau 6 ani până când va fi capabil să se reproducă.

Statutul speciei

Acvila de câmp a suferit de-a lungul ultimelor secole un declin accentuat. La nivel mondial specia este considerată „vulnerabilă” (VU). La nivel european, după ultima evaluare, din 2021, specia este clasificată ca având „preocupare minimă” (LC) de către IUCN. Această aparentă situație pozitivă se datorează creșterii populației, ca urmare a măsurilor de conservare din proiectele derulate în Europa. Totuși, conform Atlasului European al păsărilor Cuibăritoare, publicat în 2020, s-a constatat o reducere cu 10% a distribuției.
La nivelul țării noastre, conform proaspăt publicatului document Lista Roșie a României, pasărea are statut de „critic periclitată” (CR). Acest statut se datorează faptului că este o specie extrem de rară, populația cuibăritoare este foarte mică, în prezent cunoscându-se cu certitudine doar 2 perechi.

Pajura imperială a fost cândva sursă de inspirație și de admirație pentru noi. Măreția ei a fost descrisă în povești și a așezat-o pe multe blazoane, cel mai cunoscut nouă fiind cel al Austro-Ungariei (căci e greu de spus care dintre acvilele prezente în trecut în acele teritorii și-a împrumutat silueta binecunoscutei monarhii, acvila de câmp sau cea de munte). Dar, aparent nu a fost suficient pentru a o pune la adăpost de rezultatele acțiunilor noastre. Am persecutat-o fără discernământ, alături de mai toate păsările de pradă. Am otrăvit-o, voit sau fără să ne gândim la consecințe, atunci când am încercat să eliminăm lupii. I-am tăiat arborii în care își făcea cuib, probabil cea mai mare lovitură pe care i-am dat-o. Iar aceste acțiuni au avut un efect devastator pentru o pasăre care se reproduce abia după 5 sau 6 ani, căreia rar îi supraviețuiește mai mult de un pui pe sezon, o pasăre aflată la noi la limita arealului ei de distribuție, aceasta însemnând oricum număr mic de perechi. Astfel, în jurul anilor 1970 acvila de câmp a dispărut din România ca specie cuibăritoare. Am așteptat până în 2016 pentru a avea din nou o cuibărire confirmată pe teritoriul țării noastre. Și dacă pentru reîntoarcerea pajurii imperiale nu avem probabil niciun merit, bunăstarea păsării de aici înainte depinde într-o măsură covârșitoare doar de noi.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România