Membrii expați. Jan van Diermen, olandezul din Ardeal 
Avanpremieră rezultate Midwinter 2026 – Delta Dunării 
Competiția Listelor Complete – sezon 2026 
Însoțitul păsărilor 
Aici sunt banii dumneavoastră! 
Strategii prin care păsările înfruntă iarna 
Revelion modern, cu spectacole de lumini și drone în locul artificiilor 
Calendar de Advent SOR 
Cicoarea 
Conservarea gâștelor cu gât roșu 
Conservarea șoimului dunărean în NE Bulgariei, Ungaria, România și Slovacia 
Conservarea acvilei țipătoare mici în România 
Investigarea prezenței dropiei în România 
Salvați pelicanul creț în Delta Dunării 
Uite Barza! 
Atlasul Păsărilor din București 
Monitorizarea Păsărilor Comune 
Protecția berzei albe în Lunca Dunării 
International WaterBird Count 
Restoriver 
POIM Moldova 
POIM SUD 
ROSPA0059 Lacul Strachina 
ROSPA0052 Lacul Beibugeac 
Școli și grădinițe prietenoase cu natura 
Spring Alive 
Pasărea Anului 
Euro Bird Portal 
Restore Nature 
România Prinde Aripi 
Aripi Libere 
Agricultură pentru biodiversitate 
Big Day_Maraton ornitologic 
It is time! 
PETlican 
Noaptea Privighetorilor 
Păsările Clujului 
Păsări din habitate acvatice 
Ce copac este acesta? 
Mic determinator de insecte 
Păsări din pădure 
Mic determinator de fluturi 
Insignă rotundă pițigoi sur 
Insignă rotundă pițigoi de stuf 
Insignă rotundă pițigoi de brădet 
Insignă rotundă pițigoi mare 
Insignă rotundă pițigoi albastru 
Cascadia: Monumente ale naturii 
Joc memory Găsește perechea 
Joc memory Păsări comune din parcuri și grădini 
Puzzle Păsări care se hrănesc pe malurile apelor 
Puzzle Stârci din România 
Sacoșă dumbrăveancă 
Sacoșă bujor 
Sacoșă prigorie în zbor 
Sacoșă pescăraș albastru 
Cuib lăstun de casă 
Cuib cojoaică 
Cuib huhurez mic 
Cuib tip B (neasamblat) 2025 Știri
Membrii expați. Jan van Diermen, olandezul din Ardeal
13 martie 2026
Pentru fiecare dintre noi „acasă” înseamnă ceva personal. E un sentiment bazat pe amintiri, pe oamenii din viața noastră, pe senzația de bine pe care ne-o dă locul unde ne simțim cu adevărat acasă. Sunt mulți cei pentru care natura e un element obligatoriu în această alegere. Printre ei este și Jan van Diermen, membrul nostru stabilit în Podișul Transilvan.
Pe Jan van Diermen l-am întâlnit prima dată în 2013. Era primul meu an de muncă la SOR, un an extraordinar din multe puncte de vedere. Printre care și organizarea de către noi la Cluj a conferinței EBCC, unul dintre cele mai importante evenimente ornitologice din Europa. Ca membră a echipei organizatoare am avut surpriza să discut cu ornitologul Jan van Diermen, care reprezenta … România. Apoi, din 2017, de când lucrez mai îndeaproape cu membrii SOR, am avut plăcerea să interacționez și să îl cunosc și în calitate de membru al organizației noastre. Și m-a fascinat, evident, acest expat al naturii, cum îmi place să îi spun, mutat din Țările de Jos taman la noi în Transilvania. Nu în fiecare zi cunoști pe cineva care a părăsit confortul și viața așezată din Europa vestică, pentru a se stabili în estul sălbatic. Deși orice naturalist ar putea spune că e calea normală de urmat dacă îți place natura. La noi peisajul natural încă există într-un procent mai mare decât în vest. Dar lucrurile se schimbă și aici, și nu în bine, dacă ne referim la biodiversitate. Și prin ochii lui Jan, care are experiența olandeză în spate și aproape două decenii de „emigrație” românească la activ, poate vom vedea aceste schimbări mai limpede și vom înțelege, până nu e prea târziu, că unele dintre ele sunt ireversibile.
Dar vă promit că nu este o lectură tristă sau moralistă. Dimpotrivă. Jan a vorbit despre multe lucruri, despre primii pași în ornitologie și despre noi începuturi în perioada maturității, despre modelele atât de necesare în perioada de formare, despre implicare comunitară. Dar și despre tarafurile de rromi din județul Mureș și patrimoniul cultural și natural al Transilvaniei. Și mai e ceva aparte legat de acest interviu: o altă perspectivă, vizibilă până și în modul în care s-a discutat. Vă invit să o descoperiți și voi!
Teodora Domșa: Jan, ești un ornitolog cu vechime, dintr-o țară care, pentru păsărarii din România, pare uneori un model, dacă ne gândim la educație și cercetare, ornitologic vorbind. Poți să-mi povestești cum a apărut interesului tău pentru păsări și cum l-ai menținut activ?
Jan van Diermen: Este o întrebare la care pot veni cu două răspunsuri.
Cel scurt ar fi așa: tatăl meu, dascăl ca formare profesională, a aprins în mine scânteia observării naturii. A urmat prima întâlnire, în sălbăticie, cu uimitorul penaj colorat al păsărilor – o cinteză în Elveția, apoi următoarea întâlnire a fost cea cu un codroș de pădure. Nu bănuiam încă, dar în clubul de tineret căruia m-am alăturat, Tinerii Prieteni Creștini ai Naturii (Christian Youth Nature Friends), am fost înconjurat de colegi care iubeau păsările și am beneficiat de cunoștințele lor în domeniu. Cunoaștere era un cuvânt nou pentru mine la acea vreme. Totul a culminat cu întâlnirea cu un prieten extrem de talentat și provocator. Da, era foarte provocator, deoarece cunoașterea și înțelegerea nu erau gratuite, implicau muncă serioasă și necesitau răbdare, dar acestea se potriveau de minune cu educația calvinistă pe care o primisem.
Răspunsul mai lung: De un real ajutor în devenirea mea a fost această scânteie plantată în mine de tatăl meu, Henk. Printre experiențele lui din copilărie a fost și obligația de a se cățăra în copaci, pentru a arunca la pământ ouăle din cuiburile de coțofană. Se întâmpla în anii ’30 (1930). Ca urmare a acestei experiențe, m-a obligat să las cuiburile de păsări în pace, chiar și pe cele de vrăbii. Eu tocmai ce învățasem, de la nepotul Kess, să deosebesc ouăle „blestemate” ale vrăbiilor, de cele „divine” ale rândunelelor de la ferma familiei. Mi-a spus că vrăbiile erau rele, iar eu am fost profund impresionat, „cum poate o pasăre atât de mică să fie rea?”. Mai târziu s-a dovedit că erau astfel privite pentru că furau mâncare de la găinile lor. Dar eu nu le-am atins ouăle, am mințit, chiar, spunând despre cuiburi cu ouă că-s goale, așa că Kess e cel care a făcut toate pagubele.
Rob Bijlsma, prietenul meu extrem de talentat, și în același timp provocator, m-a atras în direcția potrivită, la vârsta de 13 ani. Am devenit membru al grupului „Tinerii Prieteni Creștini ai Naturii” (Christian Youth Nature Friends), cu care am întreprins epuizante ieșiri pe teren în fiecare sâmbătă, cu căutări de caprimulgi la lumina lunii și tabere de vară de studiu ornitologic, cu studenți la biologie ca profesori. Ne concentram pe păsări de apă din zonele mlăștinoase de maree și realizam în zorii zilei numărători ale migrației pe mare, cu lupi de mare mici (Stercorarius parasiticus) urmărind chire de mare (Thalasseus sandvicensis) care aveau în cioc hrană pentru puii lor.
Sunt încă bun prieten cu Rob și camarazi obsedați de viespari (Pernis apivorus). Acum mă îndeamnă să scriu și să public ceea ce am studiat, ghidat de motto-ul „publică sau pieri”. În 1969, la o ieșire, ascultând o pasăre, l-am întrebat ce specie se aude. Mi-a dat atunci un sfat foarte bun: „când auzi un sunet cu care nu ești familiarizat, așteaptă, ascultă și apropie-te încet de locul de unde vine, până vezi pasărea care îl produce. Odată ce afli răspunsul în acest mod, nu îl vei uita niciodată.” Recunosc și acum, mai bine înveți așa, decât să-ți spună cineva ce pasăre este și apoi să treci mai departe, la următoarea de pe listă. De asemenea, e mult mai bine decât să asculți diferite înregistrări. Îmi amintesc de un țiclean la care identificarea a durat o jumătate de oră sau chiar mai bine, estimativ, căci nu aveam atunci ceas de mână, dar la final cunoșteam tot vocabularul păsării. Această metodă de lucru m-a făcut să descopăr eficiența ieșirilor de unul singur, neînsoțit, în ceea ce privește învățarea. Nu am avut probleme să fac lucruri singur, în cele din urmă a ajuns chiar să îmi placă.
Înainte de păsări, eram pasionat de amfibieni și de pești, mai ales de cei tropicali, am crescut crescând pești Gourami, pești de orezărie. Amfibienii au un loc special în legislația din Țările de Jos, cu copiii implicit împuterniciți să prindă și să colecteze speciile comune: broasca roșie de munte (Rana temporaria), broaștele comestibile de baltă și de mlaștină din complexul Pelophylax (pe care nimeni nu le mănâncă), broasca râioasă brună (Bufo bufo), tritonul comun (Lissotriton vulgaris), toate acestea din motive educaționale temeinice. Această lege a fost acum regionalizată, unele provincii având restricții pentru brotăcel (Hyla arborea) și salamandră (Salamandra salamandra). Trecerea mea la păsări s-a făcut după acea vacanță în Elveția, la vârsta de 12 ani, când am văzut un mascul de codroş și am fost uluit de culorile penajului său. În fiecare zi hrăneam cu brânză un pițigoi mare îmblânzit. Dar cel mai uimitor pentru mine a fost un mascul de cinteză, în culori pentru care nu aveam nume. Toate păsările veneau foarte aproape, fără timiditate. Eram deja destul de vorbăreț pe atunci, dar am păstrat totul doar pentru mine, cred că am simțit că pornisem într-o călătorie fără sfârșit, cu nenumărate povești de spus.
Dacă m-ai fi întrebat cum am devenit interesat de număratul păsărilor, răspunsul ar fi fost scurt: nu am devenit. Pentru mine totul era despre descoperire, găsire, observare, deslușire și înțelegere. Întrebările mele au apărut ca urmare a observațiilor, nu am adoptat niciodată atitudinea academică a ipotezelor. De aceea, de când „BTO-ul olandez”, SOVON, se prezintă ca o asociație de numărători de păsări, am demisionat ca membru. Am fost în consiliul clubului, dar presupun că mai mult ca o pacoste, deoarece eram împotriva simplificării metodelor. Cu toate acestea, ca angajat al Provinciei am avut o contribuție valoroasă la dezvoltarea unei scheme naționale profesioniste de monitorizare, cu un rol central pentru proiectele de monitorizare ale SOVON. Această „instituționalizare” a ucis, inevitabil, spiritul rebel ancorat în munca de teren și SOVON a devenit un partener de mare valoare (de încredere, neutru, obiectiv) al guvernului. Acum, ca multe ONG-uri, SOVON ține un registru al tendințelor populațiilor pentru speciile clasificate, în numele Guvernului și în sprijinul legislației, situație care, pentru mine, este opusul spiritului inițial.
TD: Din discuțiile avute și prezentările susținute de tine știu că proiectele tale de suflet în România implică sfrânciocul mare și acvila țipătoare mică. De ce aceste păsări?
JvD: Sfrânciocul mare a fost pentru mine un pseudo răpitor și un ghid de peisaj, să spun așa. Pasărea aceasta hoinărește pe aproximativ 200-400 hectare și îți arată locurile ei de interes. Multe specii de păsări cântătoare sunt strâns legate de structuri potrivite într-o anumită locație. Fiecare sfrâncioc mare îți prezintă, individual, un fel de puzzle și tu poți uni piesele. După o vreme crezi că îi înțelegi, până când o primăvară aberantă te obligă să începi de la zero, după ce găsești zone favorabile părăsite și zone marginale ocupate cu succes. Sincer să fiu, graurii sunt și ei păsări de peisaj destul de interesante, cântecul lor este mai atrăgător, dar acționează mult mai puțin amuzant sau mai puțin spectaculos atunci când se hrănesc.
Habitatele unde se găsesc păsările sunt influențate de practicile agricole și, prin urmare, supuse intensificării agriculturii, care, împreună cu oportunismul duc la condiții mai dificile pentru păsări sau la condiții mai reduse calitativ. Se hrănesc în principal cu coropișnițe, greieri și gândaci (exploatând anii cu cărăbuși de mai), trecând la vertebrate – rândunele, vrăbii, rozătoare – când vremea ploioasă predomină. Atât practicile agricole, cât și pășunatul vitelor fac ca tendințele negative să fie dominante. Suprafața de pășunat împrejmuită pentru vitele Angus crește, în detrimentul ciurdelor din sate și a pășunatului „pseudo tradițional” cu oi. Împrejmuirea merge mână în mână cu folosirea de utilaje mari care înlătură tufișurile, ducând astfel la pierderea imediată a variației vegetației și a gradienților de peisaj. În practica agricolă, suprafața dedicată monoculturilor crește, astfel parcelele sunt unite, rezultând un peisaj omogen, cu pierderea habitatului de margine, a bordurilor și a pârloagelor sau terenurilor nelucrate. Nu e cea mai frumoasă poveste de spus, dar este imperios necesar să prezentăm dovezi circumstanțiale pentru a susține și explica rezultatele unor scheme de monitorizare mai abstracte, dar valide. Imaginea de moment este mai mult despre pierderea habitatului decât despre succes redus. Păsările care reușesc să se reproducă o fac în locuri potrivite pentru acest scop și au rezultate așteptate, în limite normale (5 pui, în medie, care își iau zborul pe pereche, pe an). În 2025 a început construcția autostrăzii A13 (Sibiu – Brașov), care trece prin zona mea de studiu și a întors lucrurile cu susul în jos. În același timp, la pachet, s-a dovedit că am nevoie de operație pe cord, așa că trebuie să văd ce reușesc să fac în anii viitori. Am prezentat rezultatele muncii mele de mai multe ori la întâlnirile programului Monitorizarea păsărilor comune sau CBM, organizate de SOR și Milvus și plănuiesc să mai public despre sfrânciocul mare în viitor, cel mai probabil în iarna 2026-2027.
Într-o manieră mai subtilă, această pierdere de habitat impusă de agro-industrie se aplică și acvilei țipătoare mici. Păsările au un teritoriu mai mare și folosesc astfel mai multe zone alternative de hrănire, după ce își pierd terenurile de vânătoare în favoarea panourilor fotovoltaice, a terenurilor pe care se cultivă afine și soia sau a turismului. Însă, din unele teritorii dispar după o serie de ani fără succes reproductiv. În această zonă, ele se bazează în principal pe șobolani și șoareci, dar se hrănesc și cu broaște, hermine, nevăstuici, pui de cocoșar și de fazan, șerpi, șopârle și insecte mari (coropișnițe).
Studiul acvilei țipătoare mici devine tot mai complicat pentru mine, odată cu vârsta, fiind născut în 1956 încep să pierd din energie și curaj. Munca mea de teren în pădure este și ea din ce în ce mai afectată de întâlnirile cu urșii, care, în loc să fugă, stau și mă privesc. Se întâmplă tot mai des și astfel îmi limitează intrările solitare în pădure și verificarea cuiburilor de acvilă țipătoare mică. Acum cer oamenilor să mi se alăture sau practic metode de detecție de la distanță. În luna august, strigătele puilor de acvilă care cerșesc hrană se aud la peste un km distanță și se poate stabili cu ușurință succesul de reproducere într-un grup de perechi, cu condiția să fi cartografiat teritoriile în timpul zborurilor de paradă în aprilie, la sosirea păsărilor din migrație.
TD: Cum eu sunt o fire mai sociabilă și mai interesată de povești, m-a fascinat mereu alegerea ta de a te stabili aici, la noi. Desigur, în cei 13 ani trecuți de când ne-am întâlnit, am înțeles mai multe despre starea naturii în Europa și mi-a fost cumva mai ușor să îți înțeleg „migrația”. Te-aș ruga să ne spui povestea sosirii și stabilirii tale în România.
JvD: Și aici am un răspuns scurt: soția mea era fascinată de muzica ungurească cântată de tarafurile de rromi din județul Mureș, astfel le-a luat urma și a ajuns în Transilvania. În urma acestei vizite a simțit oportunitatea de a-și îndeplini dorința cea mai puternică, aceea de a pune bazele unei ferme de legume. M-a întrebat dacă m-aș alătura proiectului, iar eu am spus da.
Și acum răspunsul mai lung. Din septembrie 2005 până în septembrie 2006, familia noastră, cu tot cu cei doi copii, a stat în Transilvania. Soția mea a avut oportunitatea de a gestiona la prima mână grădina Reședinței de Vară Brukenthal din Avrig, județul Sibiu. Parcul, o grădină barocă simetrică, fusese neglijat și transformat într-o grădină românească cu straturi de flori. Am tăiat arbori și arbuști în încercarea de a restaura garduri vii, terase, fâșii de crâng și un pârâu care să curgă printre ele. Din păcate, grădina de legume nu s-a materializat, din cauza indeciziei consiliului director al Bisericii Evanghelice, care deține domeniul. Astfel, din februarie 2006 soția mea a ajuns să predea agricultură la o școală Waldorf din apropiere, în Roșia – Rothberg.
Iar eu m-am concentrat pe studiul păsărilor, vizând cele două specii menționate. Am adăugat pe listă și sfrânciocul roșiatic, ca parte a colaborării cu Ciprian Fântână, el fiind atunci tânăr absolvent din Sibiu, acum membru al personalului SOR. Lucrurile au mers foarte bine. Am făcut și o numărătoare de iarnă, conducând pe Olt până la Dunăre și am cunoscut astfel ramura maghiară a ornitologiei românești, Grupul Milvus, și interesul local pentru rarități. Nu am căutat niciodată și încă nu am afiliere cu liste de specii, altele decât cele legate de populațiile reproducătoare în zone desemnate. Nici măcar nu știu numărul de specii pe care le-am văzut până acum. Nu am permis de conducere, așa că mă limitez umil la cei 350 de kilometri pătrați ai mei, pedalând pe drumuri de țară. De cooperarea SOR – Milvus m-am bucurat mai târziu, momentul culminant fiind proiectul Life dedicat acvilei țipătoare mici (2010-2012). Atunci m-am alăturat echipei Făgăraș-Piemont ca voluntar și m-am împrietenit cu ornitologi mult mai tineri decât mine.
„Lucrurile au mers foarte bine în 2006″ înseamnă că am reușit să cartografiez speciile în diferite loturi și habitate, să stabilesc succesul de reproducere și să leg densitatea și productivitatea lor de caracteristicile peisajului/habitatului. Lucru de mare interes pentru Ciprian, care visa la o lucrare de doctorat despre speciile menționate mai sus. Am descoperit că sfrânciocii roșiatici se descurcă mai bine pe pantele dealurilor decât în câmpia râului, unde prădătorismul din partea coțofenelor era mare. Pe dealuri se luptă cu gaița și, spre surprinderea mea, cu grangurul, dar pierderile sunt mai mici. Oricum ar fi, dacă cineva își dorește cu ardoare succesul, nu ar trebui să se ocupe de aceste specii, deoarece primele ponte sunt predispuse eșecului, astfel că în mijlocul sezonului trebuie luată toată treaba de la capăt.
În 2010 am cumpărat o casă cu curte și grădină în satul Sărata, unde în 2006 am găsit cea mai mare densitate de sfrâncioc mare. Și 8 specii de ciocănitori care mi-au vizitat livada de aici, dintre care cinci au și cuibărit. Sărata este un sat în afara drumului principal, dar cu legătură feroviară la distanță de mers pe jos, lucru esențial pentru mine, cel fără permis de conducere. Soția mea a început cu fructe mici în grădina de acasă, închiriind treptat parcele în afara satului și cultivând legume. Mai întâi a vândut produsele la piața pentru producători locali, mai târziu prin abonamente și acum în cadrul ASAT – Asociația pentru Susținerea Agriculturii Țărănești, promovând parteneriatele directe dintre grupuri solidare de consumatori responsabili și mici producători agricoli de proximitate, în acest caz, cu toții în și din jurul Sibiului.
TD: Închei cu o întrebare „de sezon” să spun așa. La sfârșitul acestei săptămâni, la Agigea va fi Întâlnirea Anuală de Monitoring, organizată de SOR și Milvus, care anul acesta împlinește 20 de ani. Vei fi prezent? Vei avea și o prezentare? Aș putea plusa și spune că nu ai cum să lipsești, dat fiind că sigla acestui eveniment este sfrânciocul cu frunte neagră, nu cel mare, e drept, dar tot un membru al familiei.
JvD: Categoric voi fi prezent la Agigea! Dar nu am în vedere nicio prezentare anul acesta. Aș putea arăta în câteva slide-uri efectul imediat al construirii infrastructurii auto asupra biodiversității, dar am zis că e mai bine să aștept până înțeleg tot tabloul. Până atunci, ne vedem la Agigea!
Noutati
Stimabili membri SOR, în 2026 veți adăuga mierla colecției de carduri anuale
Stimabila Mierlache a reușit, după lupte seculare care au durat trei săptămâni, să își asigure poziția de portavoce a lumii păsărești pentru anul viitor. Grație voturilor alegătorilor convinși de platforma ei electorală, Pasărea Anului 2026 ne va purta prin parcurile și grădinile orașelor noastre, ne va cânta din tufișurile pline de flori și va colora pătratele de monitorizare din atlasele urbane.
Proiecte
Euro Bird Portal
EuroBirdPortal (EBP) este o inițiativă a EBCC, un portal care agregă în timp real datele observaționale de păsări din Europa. Proiectul își propune să aducă împreună datele încărcate zilnic în diverse portaluri, de mii de observatori din toate țările europene. În portal pot fi vizualizate datele agregate săptămânal, pentru perioada în curs, dar și datele […]
