Share

Trei specii de hârciogi în fauna României, toate trei amenințate cu dispariția

Hârciogul (Cricetus cricetus) este pe lista speciilor critic amenințate cu dispariția, probabil cu cel mai rapid declin al populației. Hamsterul dobrogean (Mesocricetus newtoni), specie endemică în Peninsula Balcanică, azi este răspândit numai în Dobrogea şi estul Bulgariei și a fost inclus în Lista Roșie și în Anexa II a Convenției de la Berna. Hamsterul gri pitic (Cricetulus migratorius) este una dintre cele mai rare specii de mamifere de la noi, fiind observat doar în 10 locații.

De-a lungul timpului intervenția umană a dus la dispariția unor specii de animale și la situații în care specii care prezentau în trecut efective numeroase, acum să fie puternic amenințate cu dispariția. Efectele negative au impus schimbarea opticii în ceea ce privește modul de raportare la speciile de animale. Cel mai recent exemplu este hârciogul, specie care a fost mult timp considerată ,,dăunătoare”, iar acum a devenit o prioritate în programele de conservare.

Informațiile privind aceste 3 specii de hârciogi prezente în România se găsesc de cele mai multe ori în cărțile scrise în perioada socialistă, lucrări în care au fost descrise metodele de combatere a rozătoarelor, dar care în prezent sunt depășite, întrucât speciile nu sunt tratate ca valori inestimabile și nici nu evidențiază rolul societății umane în procesul de conservare și utilizare durabilă a biodiversității.

Prin studierea micilor rozătoare aflăm informații captivante despre fiecare din cele trei specii de hârciogi. Începem cu hârciogul comun, specie inclusă de curând pe lista animalelor critic amenințate cu dispariția.

Hârciogul (Cricetus cricetus)

Cunoscut și ca grivan, cățelul pământului, cloțanul pătat sau hamster, este un rozător cu o lungime a corpului de aproximativ 30 cm, o greutate de 200-400 g, blana de culoare brun-roșcată pe spate, pe burtă complet neagră, iar pe laturile gâtului prezintă trei pete albe.

Este faimos pentru o particularitate anatomică interesantă: sub maxilarul inferior are două formațiuni elastice ca două pungi, sacii bucali, cu ajutorul cărora își cară proviziile în vizuină. Printre recordurile de provizii adunate se numără: 34 kg de mazăre, 65 kg de cartofi, porumb și lupin, însă aceste recorduri sunt extrem de rare, iar cantitatea medie de provizii este de 2-3 kg. Comportamentul  reprezintă o adaptare la condițiile climatice, acestea din urmă determinând variații ale posibilităților de hrănire.  Procentual, 80% din hrană este de origine vegetală (semințe, rădăcini, fructe sau părțile verzi ale unor plante ca  lucerna, porumbul, varza, sfecla, grâul, rapița, păpădia, macul), iar restul de 20% e constituit din insecte, anelide, moluște și rozătoare mici. Un hârciog poate consuma 200–400 kg de boabe pe an, iar pe timpul iernii are nevoie de provizii de minim 1-1,5 kg. Proviziile adunate sunt consumate în perioada de hibernare, mai exact în episoadele de trezire. Acesta hibernează din octombrie până în martie și astfel reușește să reziste în perioada în care cantitatea de hrană este insuficientă și temperaturile sunt scăzute.

Hibernează în vizuinile săpate în terenurile puternic înierbate și înțelenite. În general, vizuinile prezintă un tunel diagonal și unul sau mai multe tuneluri verticale cu diametru de 40-100 mm, în funcție de vârsta și dimensiunea individului. Vizuinile utilizate vara sunt mai superficiale, ajungând până la 30 cm adâncime, pe când cele folosite iarna sunt adânci, până la 2 m, cuprind o încăpere largă, căptușită cu ierburi, una pentru excremente și o alta pentru depozitarea proviziilor. Săparea vizuinilor este o activitate cu un consum mare de energie, dacă luăm în considerare faptul că, în medie, cantitatea de pământ excavat este de 30 kg, cantitatea maximă înregistrată a fost de 300 kg, iar lungimea maximă a unei galerii a fost de 26,2 m. Densitatea vizuinelor nu poate fi corelată cu densitatea populației, deoarece pe timpul primăverii și al verii atât masculii, cât și femelele pot ocupa mai multe vizuine. Habitatul său original este reprezentat de pășuni și de pajiști, dar în prezent se observă o abundență mai mare în habitatele create de om, în special în terenurile agricole (specie sinantropă).

Deși hârciogul pare a fi o specie prolifică, în prezent, rata de reproducere nu compensează rata de mortalitate, aceasta aflându-se într-un sever declin al populației.   Femelele nasc în medie de două ori pe sezon, câteodată de trei ori. Numărul puilor născuți  variază între 3 și 12, media fiind de 6 pui, iar raportul între sexe este 1:1. Hamsterii nou-născuți cântăresc în jur de 3-5 g. Dacă folosim valorile medii, o femelă este teoretic capabilă să producă 30 de descendenți pe an, în contextul în care și femelele din prima generație se reproduc înainte de a intra în perioada de hibernare. Numai că, în trecut, rata de reproducere era mai mare, deoarece femele care făceau trei rânduri de pui pe an erau regula și nu excepția. Aceste femele ieșeau mult mai devreme din hibernare, dar fiind vânate pentru blană (are o calitate superioară), în timp această particularitate s-a diminuat. Durata medie de viață este de 34 de luni pentru femele (maximum 5 ani) și 31 luni pentru masculi (maximum 4 ani). 

Hârciogul are o arie de răspândire mare la nivel mondial, se extinde din vestul Europei până la râul Enisei (Rusia asiatică). Cu toate acestea, micul rozător este pe lista speciilor critic amenințate cu dispariția, probabil cu cel mai rapid declin al populației. Declinul populației este în curs de desfășurare și este posibil să ducă la dispariția acestei specii, proiectată să apară în perioada 2020-2050, dacă nu se iau măsuri de conservare. Se estimează că specia a dispărut din 75% din arealul de distribuție din Europa Centrală și de Est. În Elveția populația de hârciog a dispărut, iar populațiile existente în Olanda provin din centrele de reproducere înființate cu scopul reintroducerii speciei după ce aceasta a dispărut. În general, declinul a fost observat în fiecare țară în care a fost monitorizată specia.

Datele referitoare la distribuția și populația de hârciogi din România sunt nesatisfăcătoare, însă dacă ne raportăm la informațiile alarmante din Europa din ultimele decenii, putem aprecia că și în România o să apară o scădere a populației în anumite zone, dacă aceasta nu s-a întâmplat deja. În general, distribuția hârciogului este vastă, acoperind o mare parte a țării, de la câmpie până la 700 m altitudine, cu excepția Dobrogei. Până în prezent hârciogul a fost identificat în 104 locații care acoperă 91 de pătrate UTM 10 x 10 km. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a verifica prezența și distribuția hamsterului comun în România, deoarece fără cunoașterea situației populațiilor rămase nu se poate realiza conservarea acesteia.

Hârciogul este o specie protejată în România și Europa, fiind inclusă în Anexa IV a  Directivei UE privind habitatele și speciile, în Anexa II a Convenției de la Berna și este listată ca Vulnerabilă în Lista Roșie a Vertebratelor din România.

În trecut, hârciogii erau intens vânați pentru comerțul cu blănuri, anual zeci de milioane de invidivizi fiind uciși în acest scop, însă această presiune s-a încheiat înainte de 1970 în majoritatea ariilor de răspândire a speciei. În prezent, cauzele declinului sunt complexe și nu sunt încă pe deplin elucidate, existând mai multe ipoteze care încearcă să explice acest fapt: intensificarea agriculturii, utilizarea monoculturilor pe suprafețe mari, dispariția treptată a culturilor furajere precum lucerna (ca urmare a scăderii numărului de bovine), pierderea și fragmentarea habitatului, utilizarea pesticidelor, scăderea ratei de reproducere, traficul rutier (sunt raportate până la 200 victime rutiere/km în Austria și de 32 indivizi morți/km în Germania).

Este nevoie urgent de o cercetare temeinică pentru a identifica factorii majori care determină acest declin în fiecare țară și de o informare corectă a oamenilor, informare de natură să conducă la schimbarea percepției asupra hârciogului pentru a numai fi inclus în categoria ,,dăunătorilor”. Acestă schimbare este necesară pentru a se putea implementa măsurile de conservare cu succes și a evita dispariția speciei în intervalul preconizat de IUCN, 2020-2050.

Hamsterul dobrogean  (Mesocricetus newtoni)

Specie de hârciog de talie medie, mai mic decât hârciogul comun, cu o lungime a corpului de aproximativ 17 cm și o greutate a corpului cuprinsă în intervalul 80-150 g. Blana este  maroniu – roșcată pe spate şi albă spălăcită pe abdomen. Pe piept şi gât blana este negră, ca un guler. Este o specie solitară, cu activitatea crepusculară și nocturnă. Își sapă galeriile la adâncimea de 0,6-0,8 m, rar de 1,5 m, care au de regulă două ieșiri. Specia se găsește în pajiști, pășuni dar și în terenuri agricole, podgorii, livezi, iar dieta este similară cu a altor specii de hârciogi.

Este specie endemică în Peninsula Balcanică, azi răspândită numai în Dobrogea şi estul Bulgariei, și ocupă o suprafață redusă. Nu s-au realizat studii detaliate, pe termen lung  ale populației, dar se pare că se află în declin. În anul 1995 populația din România a fost aproximată la 3000 de indivizi.  Până în prezent hamsterul dobrogean a fost observat în 98 de locații din Dobrogea, însă doar 13 semnalări ale prezenței speciei s-au realizat după anul 1990. Aceste locații ocupă 31 de pătrate UTM 5 x 5 km. Amenințările sunt reprezentate de transformarea habitatului în terenuri agricole și intensificarea agriculturii.

Este necesară o monitorizare pentru a determina starea populației, iar dacă există dovezi ale scăderii, se impune luarea unor măsuri adecvate de conservare.

Specia este protejată în România, fiind inclusă în Lista Roșie și în Anexa II a Convenției de la Berna.

Hamsterul gri pitic  (Cricetulus migratorius)

Hamsterul gri pitic este cea mai mică specie de hamster din Europa. Lungimea corpului este de 8-15 cm, la care se adaugă o coadă de până în 3 cm, iar greutatea corpului este cuprinsă în intervalul 25-44 g. Blana pe spate este cenușie sau cenușiu-maronie, iar pe partea ventrală este albă.

Hamsterii gri pitici au abilități excelente de a urca și de a sări, ceea ce le permite să invadeze casele și hambarele fermierilor. Aceștia se hrănesc, în general, cu cereale,  dar mănâncă și insecte și melci.

La est de România este una dintre cele mai frecvente specii sinantropice, în anumite locuri fiind chiar mai abundent decât șoarecele de casă. În țara noastră este una dintre cele mai rare specii de mamifere, fiind observat doar în 10 locații, predominant în partea estică a României. Această situație poate fi cauzată de absența eforturilor de localizare a speciei sau de o populație extrem de  redusă. Îl putem întâlni în podgorii abandonate, marginile câmpului cu ierburi perene, terenuri arabile cu mazăre, porumb sau grâu, câmpuri de lucernă și marginile pădurii.

Hârciogii sunt specii importante deoarece constituie hrana, uneori indispensabilă, a multor vertebrate – reptile, păsări răpitoare, mamifere carnivore.  În anii cu hrană abundentă și climă favorabilă pentru hârciogi, populația acestora crește, dar datorită  echilibrului  biologic între pradă și prădător, vor crește și  populațiile de prădători – nevăstuica (Mustela nivalis), hermelina (Mustela erminea), dihorul (Mustela putorius), bursucul (Meles meles), vulpea (Vulpes vulpes), șorecarul comun (Buteo buteo), gaie neagră (Milvus migrans),  gaie roșie (Milvus milvus), acvila de câmp (Aquila heliaca), acvila țipătoare mică (Clanga pomarina), buha (Bubo bubo) etc. Hârciogii susțin existența altor specii, mai ales a prădătorilor, fiind veriga dintre plante și animalele carnivore. De aceea hârciogii sunt considerați specii cheie pentru stabilitatea ecosistemelor.

Hârciogul este considerat și specie umbrelă, întrucât conservarea acestuia implică, indirect, conservarea multor specii cum ar fi: popândăul (Spermophilus citellus), prepelița (Coturnix coturnix), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), presura sură (Miliaria calandra), potârnichea (Perdix perdix) etc. Prin protejarea hârciogilor, protejăm, de asemenea, toate celelalte animale cu care împart habitatul.

Prin faptul că sunt animale galericole, hârciogii creează habitate pentru alte specii subterane, ajută la infiltarea apei în sol și se evită fenomenelor de șiroire, dar și oxigenarea solului, care favorizează  creșterea rădăcinilor plantelor.

Având în vedere comportamentul de hrănire și faptul că nu își epuizează proviziile, aceștia contribuie la răspândirea semințelor și a sporilor, rezultând o creștere a  diversității florei.

Însă conservarea hârciogilor se impune și din motive etice și estetice – trebuie să respectăm dreptul la viață al speciilor și să ocrotim frumusețea lumii vii.

Autor: biolog Gheorghe Zaharia

Dacă ți-a plăcut, distribuie