Share

Știri

Călător pe drumul mătăsarilor

24 ianuarie 2024

Luna decembrie, luna cadourilor, a venit în 2023 cu unul din cele mai așteptate daruri pentru pasionații de păsări: invazia de mătăsari. Frumoasele păsări cuibăresc în pădurile de conifere din nordul continentului european, dar în unii ani iarna ajung până la noi în căutare de hrană. Alarma a fost dată la sfârșit de noiembrie și începând din decembrie au fost raportate observații aproape în fiecare zi. Pe rețelele de socializare au apărut din ce în ce mai multe fotografii cu superbii mătăsari. Dornic să îi vadă de aproape, a pornit într-o adevărată călătorie și Cătălin Pomeanu, membru SOR. Cum a fost pe „Drumul mătăsarilor” l-am invitat să ne povestească în acest interviu.

Mihaela Simion: Ce te-a determinat să pleci în această călătorie?

Cătălin Pomeanu: Știam că mătăsarii au venit în țară în număr mare spre finalul anului, la fel cum știam că ultima „invazie” de asemenea anvergură a fost cu 10 ani în urmă. Pe atunci nu credeam că voi fi „mușcat” de microbul birdwatching-ului, așa că nu mă interesa fenomenul. Între timp m-a prins tare, așadar era o ocazie de neratat. De neratat, dar nu oricum. Ar fi fost mai ușor să mă duc doar acolo unde fuseseră deja semnalați, făceam două-trei poze și gata. Am mai mers așa la alte specii, dar acum voiam mai mult de atât. Am sperat să dau de ei în locuri noi, chiar dincoace de munți, să-i observ pe îndelete. Și, bineînțeles, să fac poze. Mătăsarii au fost declanșatorul, dar eram curios și ce alte specii de păsări voi întâlni în niște locuri prin care doar am trecut, cândva, în viteză.

MS: Mai văzuseși mătăsari înainte?

CP: Da. În primăvara lui 2023 a fost găsit acel exemplar rătăcit la Călărași, într-un parc din oraș. Am fugit să-l văd, era o apariție rară și foarte interesantă pentru perioada aceea din an.

MS: Cum te-ai pregătit pentru călătorie?

CP: Sincer, nu prea m-am pregătit. Adică nu în sensul de a rezerva cazări, plan de traseu pe zile etc. La mine, pentru că nu am alte obligații familiale în afară de bunăstarea celor trei pisici din dotare, chestiile astea se declanșează spontan. În weekend, dimineața, îmi fac o cafea, intru pe paginile pe care le urmăresc și, uneori, apare întrebarea „Oare ce-ar fi dacă…?” Mă urc în mașină și plec. Când îmi permit, pentru că, din păcate, nu curge vreun fluviu cu abundență pe la mine prin curte. Așa a fost și acum. Am făcut niște calcule și mi-am zis că banii pe care i-aș cheltui făcând cumpărături de Crăciun ar fi mai bine investiți într-un cadou altfel. Acesta a fost cadoul meu.
Dar am urmărit semnalările și am încercat să aflu cât mai multe despre acele locuri în încercarea de a înțelege dacă mătăsarii preferă un anume habitat sau nu.

MS: Povestește-ne despre călătoria ta în căutarea mătăsarilor.

CP: Cum ziceam, am urmărit constant site-urile de specialitate și mi-am făcut o listă cu câteva locuri unde fuseseră observați deja, locuri unde mă gândeam că-i văd și eu în caz că nu-i găsesc pe cont propriu. Un fel de Plan B, care nici măcar n-a funcționat.
În primele două week-end-uri din decembrie am plecat cu gândul să-i caut dimineața pe unde credeam că ar alege să vină, iar după-amiază, dacă nu-i găseam între timp, să ajung relativ repede într-unul dintre locurile de pe listă, măcar să bifez că i-am văzut. Socoteala de-acasă-i una, realitatea a fost de altă părere. Nici urmă de mătăsari. Am mers și în două sau trei locuri de pe listă, tot fără succes.
În acel moment am decis: „ori la bal, ori la spital”. Am șters lista și mi-am zis că nu mai merg la twitch la specia asta, fie ce-o fi. Am mai realizat și că-s prea concentrat pe găsirea lor, ratând multe altele.
Evident au mai urmat zile fără să-i găsesc, însă mă bucuram mai mult de tot ce descopeream pe traseu. Am lăsat-o mai moale și bine am făcut. Probabil nu a fost zi în care să nu văd 20-30 de specii de păsări.

Cu excepția zilei de 23 decembrie, toate celelalte ieșiri de până în data de 26 decembrie, inclusiv, s-au terminat fără a găsi mătăsarii. Dar am facut niște portrete super faine cu huhurezul mare (Strix uralensis), am reușit să pozez alunarul (Nucifraga caryocatactes), o specie pe care am tot văzut-o în munții prin care umblu și niciodată nu am reușit să îi fac măcar o poză. Am văzut stoluri de mii de cocoșari (Turdus pilaris) și am găsit mai multe exemplare de sturzul viilor (Turdus iliacus) și sturz de vâsc (Turdus viscivorus), decât observasem eu în toți anii anteriori la un loc. Am reușit poze drăguțe cu pițigoi codați (Aegithalos caudatus) și am nimerit în sate unde mugurarii (Pyrrhula pyrrhula) stăteau pe garduri ca vrăbiile. Am învățat că și botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) se adună în stoluri de zeci de exemplare și nu e mereu solitar, cum îl văzusem eu până atunci. Ba chiar m-a păcălit treaba asta de câteva ori pentru că, de la distanță, cu ochiul liber, păreau că sunt mătăsari.

Ca timp petrecut pe Drumul Mătăsarilor… am dedicat ieșirilor toate week-end-urile lunii decembrie 2023, plus aproape tot concediul dintre 23 decembrie si 1 ianuarie 2024, inclusiv. Am mai stat și pe acasă câteva zile.

Prima dată când i-am găsit a fost chiar pe 23 decembrie, în prima zi de concediu, două exemplare, undeva pe lângă Pătârlagele, județul Buzău, ceea ce mi-a confirmat bănuiala și așteptările că vor trece munții spre sud (sau vor veni cei ajunși în Moldova). Poate nu în masă, dar indivizi mai îndrăzneți. 

Momentul în sine a fost… eliberator. Știi tensiunea aceea care se tot acumulează când muncești pentru ceva ce-ți dorești foarte mult să se împlinească? Și vine clipa când îți vezi visul cu ochii și-ți vine să urli și să țopăi de fericire? No, așa o fost! Când l-am văzut pe primul! Îmi venea să fac tumbe, dar voiam să fac și poze „că cine-știe-când-mai-ai-ocazia”, doar că undeva, într-un colțișor de creier, vocea păsărarului amator, ce se trezise la realitate, striga din toți rărunchii „Numără-i, bă! Lasă pozele și numără-i înainte să zboare!” Așa că am numărat. Până la doi. După aia mi-au țârâit de rămas bun și au zburat. I-am urmărit cu privirea, apoi am încercat să-i regăsesc prin copacii aflați pe direcția lor de zbor, fără succes.

Poze am doar câteva de acolo, slabe calitativ, dar le-am păstrat pentru că-mi amintesc starea acea de bucurie. Aci trebuie să mulțumesc stolului de pițigoi codați pe care-l urmăream și care m-a condus până la pomul cu cei doi simpatici. 

Am mai umblat niște zile fără să-i găsesc. A venit și Crăciunul, am stat cuminte, dar pe 27 decembrie s-a schimbat norocul. I-am găsit iar, în altă parte. Mulți de data aceasta, însă dincolo de munți. Au urmat niște zile nebune în care i-am tot pierdut și regăsit de mai multe ori, în locuri diferite. Câteodată erau grupuri de 10-20, alteori depășeau suta de exemplare. Cert e că am avut ocazia să-i observ cu mai multă atenție și să mai învăț ceva despre ei. Mi-am primit și pozele la care visam. Ultima mea zi de observații la specia asta a fost chiar 1 ianuarie 2024, fiind și ziua în care am văzut și stolul cel mai mare. Deocamdată. 

N-am contorizat exact, dar cred că am depășit binișor 2500 km parcurși. O fi mult, o fi puțin, depinde din ce perspectivă privești lucrurile. Pentru cineva care face asta ca job full-time poate părea puțin, dar pentru unul ca mine, amator, hobby-st, înseamnă ceva. Efortul nu e neglijabil din nici un punct de vedere.  Musai să adaug aici că nimic nu se compară cu experiența pe care o acumulezi în teren. Poți să citești toate tratatele din lume, să le înveți pe de rost, dacă nu ieși la firul ierbii, e fără rost.

Pe lângă partea de birding, am descoperit și o mulțime de locuri foarte faine unde mi-am propus să revin cât de curând posibil.
Am ales să fiu atent la buget, adică zgârcit, și nu am luat cazare nicăieri. Aproape că am dormit o noapte în mașină la un moment dat. M-am trezit de frig (eram în sacul de dormit de iarnă, dar mă luase un început de răceală) și am plecat acasă.
N-am luat mâncare în traistă. Mi-am zis că ajut puțin economia locală și am cumpărat de-ale gurii de prin magazine sătești, ori am mâncat la acele „gastro local” pe care le-am mai găsit deschise, când am înțeles ce se întâmplă acolo.

MS: Te-a ajutat cunoșterea biologiei speciei? 

CP: E rușinos ce o să zic, dar nu-s genul să mă dau vultur ca să dau bine pe sticlă. Știam prea puține lucruri pentru că nu am studiat-o temeinic înainte de a porni la drum. Nici măcar descrierea din Ghid pentru identificarea păsărilor ( Collins pentru păsărari) n-o citisem în întregime. Aveam informații despre hrănire culese de pe net și deduse din pozele publicate de alții, știam că sunt păsări gregare… cam atât. Pe parcurs am vorbit și cu păsărari experimentați, oameni de la care am primit hint-uri valoroase. Întors acasă, căutând informații despre dimorfismul lor sexual, am citit și descrierea din Collins până la capăt. Surpriză. Cam tot ce am observat eu în teren legat de comportament și mi s-a părut că am descoperit America era deja descris acolo. Ca să vezi… Dar, da, atât cât am știut, mi-a fost de ajutor, măcar că nu m-am oprit să verific de mătase orice vrabie întâlnită în cale.

MS: Ce comportamente ale păsărilor te-au surprins?

CP: Păsările din specia asta sunt un spectacol și dacă nu fac nimic, doar stau pe creangă și se uită-n zare, dar mi s-a părut foarte interesant felul în care se desfășoară lucrurile când se hrănesc. Întotdeauna există câțiva indivizi care rămân în vârful copacilor parcă de veghe cât timp ceilalți se hrănesc. Rolurile se tot schimbă până ce toți reușesc să mănânce, după care pleacă, probabil să bea apă în locurile de odihnă. Și acest moment e interesant și cumva se pregătesc pentru el. Țârâitul prin care ei comunică se întețește, îți dau senzația că toți confirmă deodată „Gata, am mâncat, putem pleca.” Evident, e o interpretare personală și e posibil să fie total greșită, cert e că sunetul crește în intensitate cu câteva secunde înainte ca stolul să-și ia zborul, chiar fără ca păsările să fi fost deranjate. Nu pare sunet de alertă, ci mai degrabă o chemare.

MS: Care au fost reacțiile localnicilor când te vedeau ce faci?

CP: Localnicii mi s-au părut de pe altă planetă! Glumesc. Eu sunt obișnuit ca oamenii să se uite cu suspiciune la cineva care umblă pe stradă cu un binoclu atârnat de gât și un aparat foto în mână. Și dacă te mai și uiți insistent în curțile lor, deja devii inamic public și reacționeză agresiv. Pe unde am umblat după mătăsari a fost altceva. Oamenii te văd, evident că vin să te întrebe ce pozezi în copacii din curțile lor, dar când aud despre ce e vorba, devin foarte curioși, deschiși, vor să vadă poze cât mai multe, chiar îți deschid poarta și te lasă să te apropii mai tare de păsări, dacă ai nevoie.

MS: Ai fost singur?

CP: Singur în mașină, singur pe drum. Singur până am găsit stolurile mai mari. Atunci ne-am dat întâlnire mai mulți prieteni, colegi întru pasiune, direct la fața locului, am fotografiat și ne-am bucurat cu toții de prezența păsărilor. Șiii… am mâncat împreună o „găleată” de ciorbă de perișoare, cum doar mama mai făcea pe vremuri. O zamă d’aia… moldo-ungurească de-ți vine să lingi castronul la final.

MS: Ce recomandări de etică ai pentru cei care ies pe teren la birdwatching?

CP: Pe acest subiect ar fi câteva lucruri de spus, unele se aplică la toate speciile. Mătăsarii sunt păsări destul de tolerante, dar asta nu înseamnă că ne putem apropia de ele prea mult și fără atenție la deranjul produs.
Siguranța și bunăstarea păsărilor trebuie să fie pe primul plan, nu poza de premiu la concurs foto, chiar dacă specia apare la noi atât de rar.
Răbdarea e cheia succesului pentru o observație valoroasă și/sau o fotografie reușită, mai ales dacă n-ai norocul să-ți vină în curte ori la fereastră… 😊
Nu le plac zgomotele puternice și mișcările bruște.
N-are nici un rost chemarea cu sunet. Mai rău face, părerea mea.

MS: Ce ai face mai bine dacă ai întreprinde o altă călătorie ca aceasta?

CP: Sigur m-aș documenta mai bine înainte și ar trebui să mă gândesc la asemenea ture și pentru specii mai comune, nu doar când apar rarități.
Probabil aș încerca și variante cu cazare, ca să nu mă mai trezesc cu noaptea-n cap și să am timp mai mult pentru explorat zona în scop turistic.
Ar trebui să fac mai multe fotografii cu locurile prin care trec. De data aceasta am neglijat aproape complet acest aspect.

MS: La final de interviu aș mai avea două întrebări despre tine. Evident, mai întâi povestește-ne cum a început pasiunea ta pentru păsări?

CP: Totul a început de la fotografia de peisaj și pasiunea pentru drumeție. Cu ceva ani în urmă, pe malul unui lac din Retezat, unde am oprit pentru masă și hidratare, auzeam pleosc-pleosc în apă la câțiva metri distanță. Am făcut câteva poze cu arătarea aceea mică, ce aparent se amuza făcând baie la zero grade. Nu râde, asta credeam eu atunci. Habar n-aveam de nimic pe tema asta. Era o mierlă de apă în căutare de hrană, însă acest lucru l-am aflat abia acasă, căutând-o pe net. Acolo a încolțit în mine dorința de a le poza, dar nu aveam aparatura necesară. Am strâns bani, mi-am luat teleobiectiv și am început să le fac poze. După aceea mi-a trebuit să știu și ce am pozat, așa că am ajuns pe site-ul SOR, apoi mi-am luat determinator, apoi binoclu, apoi… hrănitori în curte, apoi Big Year, apoi Big Day… și mai vedem până unde duce cărarea asta. 😊

MS: De ce ai ales să fii membru SOR?

CP: Din dorința ori nevoia firească a omului de apartenență la un grup de oameni cu pasiuni comune. Am vrut să cunosc oameni care au acest hobby sau chiar au făcut din asta un job full-time, să învăț de la ei, să dau și eu înapoi ceva comunității de la care am învățat atâtea. Nu-s un membru foarte activ, particip doar când am timp și acolo unde mă simt în stare să fac ceva util.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România