Cuiburi cu poveste

„Una hirunda non facit ver” spune un proverb latin despre ideea că nu se face primăvară doar cu o rândunică, dar am prelua acest dicton și am spune că da,  la noi primăvara chiar începe cu o barză trudită, revenită la cuibul ei de peste mări și țări, acolo sus, în vârful stâlpului de telegraf, la locșorul plin cu ramuri, paie și alte materiale de trebuință.

În Maramureș, la Sighetu Marmației – locul unde se agață harta-n cui, acolo unde este casa, cuibul berzelor din povestirea noastră, iarna-i tare lungă, vremea rece începe de prin octombrie și ține până în mai, în case facem foc de zor în această perioadă. Și apoi, încă de prin martie-aprilie, cu mult drag și dor ne uităm în zare că doar-doar am ochi-o pe înaripata albă, mare, cu cioc roșu și picioare lungi să vină să locuiască acolo sus pe stâlpul de la poarta noastră. Să ne aducă vânt cald pe aripile ei lungi și zvelte, să-și ajusteze cuibul lăsat în  vremea lui cuptor, să-i vină și perechea, să depună ouă, să le clocească, apoi să ne bucurăm de puiuții care la început abia se văd, să ne contrazicem la număratul lor, dar, datorită grijii părintești și a divinității, ei cresc, se văd din ce în ce mai bine și sporesc frumusețea zonei în care locuim.

În primăvara aceasta, a venit prima bărzucă, apoi la o vreme a venit și a doua, eram foarte fascinați de felul în care își reconstruiau lăcașul, cu multă muncă, cu zboruri necontenite, fără să le pese de vreme, își aduceau ramuri, destul de lungi și de groase, și le așezau cu multă dibăcie, le potriveau în mai multe locuri și mai multe feluri, până să le fie bine. 

Vremea a trecut destul de repede, fiind în perioada școlii nici n-am băgat de seamă că au depus ouăle, nici n-am putut să vedem, de altfel, numai odată ne-am pomenit cu niște căpșoare cu cioc lunguieț, îndreptat înspre cer, care așteptau hrană de la părinții lor grijulii. Am numărat patru puișori, cred că ni s-a părut, apoi am văzut că sunt trei, și trei puiuți au rămas până azi, în total cinci cu părinții lor.

Vara călduroasă, dar capricioasă, a acompaniat familia înaripatelor în creșterea puilor, lunile iunie și iulie am fost în vacanță și am avut mai mult răgaz să le observăm, în fiecare dimineață le salutam în gând de pe fereastra camerei care dădea spre cuibul lor. Puișorii au învățat să zboare foarte repede, exersau în cuibușor, își desfăceau larg aripile și zburau pe loc, lăsându-se uneori pe spatele frățiorilor, până când am văzut că fiecare își poate lua zborul „safe and sound”. Uneori cuibul era cu toate cele cinci berze, atunci era tare bine, alteori era gol – atunci mă fulgera un gând că ar putea pleca. Apoi le făceam o poză, cu gândul că imediat vara se sfârșește și o luăm de la început cu vremea (g)rea și, pe lângă alte fotografii frumoase, să mai am câteva și mai frumoase – cu cele ale cuibului de barză și cu berzele. Oricum, e o mare bucurie pentru noi să le vedem zburând de jur împrejurul casei noastre, nu merg departe încă și se întâlnesc si cu rudele lor din alte cuiburi, de pe alte stâlpuri. Ne bucurăm că sunt în siguranță, iar dacă putem să le ajutăm, facem acest lucru cu mult drag, cum am făcut chiar zilele acestea.

Într-o dimineață m-a întrebat soțul meu ce se întâmplă dacă eșuează o barză, apoi mi-a arătat locul în care a rămas prinsă o barză. Cum nu aveam numere de telefon de la vreun salvator de berze, am scris celor de la SOR (Societatea Ornitologică Română), cărora le mulțumesc frumos pentru sprijin. 

Mi-au spus să iau legătura cu Asociația Prietenii Berzelor sau să-i contactez pe cei de la Vets4Wild. Zis și făcut, doar că în ambele situații sediul acestora era în Sibiu sau Târgu Mureș, nicio șansă. Chiar dacă au fost departe de noi și nu au putut să ne ajute venind la noi, am primit sfaturi foarte valoroase de la acești iubitori de berze. Ne-au spus cum am putea să ajutăm puiul de barză și ce să facem să continue să fie autonom, să ajungă să se descurce singur. 

Am așteptat ce am așteptat, apoi, văzând că trebuie să ne descurcăm singuri, am plecat după puiuț – avea ciocul negru, prin bălării și ierburi tare înalte, l-am luat, l-am dus în grădină, nu era rănit, spre bucuria noastră. Se vedea că este foarte obosit și speriat, avea aripile ude. A stat în curte vreo câteva ore, și-a deschis aripile să se usuce, avea tendința să plece, zbura ușor în sus și apoi se lăsa pe sol aproape de poartă. La un moment dat a zburat pe gard și după vreo câteva minute și-a luat zborul și dus a fost. Tare ne-am bucurat când am văzut asta. Între timp cei de la Asociația Prietenii Berzelor ne-au sunat că ar putea să vină înspre noi cineva să salveze puiul, dar deja nu mai era necesar. I-am anunțat apoi pe cei de la SOR și de la Vets4wild să nu-și mai facă griji și asta a fost. 

Totuși nu știm dacă a fost puiul din cuibul nostru. În momentele în care a fost puiul de barză în curte, cuibul a fost gol sau au mai venit o pasăre sau două, dar nu au fost toate odată acolo.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în continuare de compania acestor păsări fantastice, ne fac viața frumoasă, le urmărim cu atenție și mult drag, păcat că vor pleca… Dar cred că se vor întoarce anul care va veni, să fim sănătoși… și ele la fel. 

Autor: Dorina Grigor

Se spune că satul în care există un cuib de barză, este un sat binecuvântat. În satul în care ne-am mutat curând nu erau berze. Lângă satul vecin admiram însă de fiecare dată când treceam pe acolo, cuibul unor berze, un cuib cu vechime, după mărime. Știam cuibul respectiv de mulți ani, încă de când mergeam de la Hunedoara la Hațeg sau în altă parte pe acest traseu. În primăvara aceasta, am avut o imensă bucurie. În 2-3 zile am văzut cum o pereche de tinere berze și-au construit cuibul pe unul dintre stâlpii de electricitate. Cu măiestrie, cu răbdare, cu migală, cu atenție, deși se vedea că sunt berze foarte tinere, care făceau pentru prima dată un cuib. Sunt aproape sigură că aceste tinere și superbe berze sunt urmașele celor pe lângă care de ani de zile am trecut și de fiecare dată primăvara aveam emoții dacă revin sau nu la cuibul lor. 

Am fost fascinați când le-am zărit prima dată. Și mai cu seamă când le-am văzut cum își construiesc viitoarea căsuță. Doamne, am avut o imensă bucurie! Iată că și satul nostru dacă nu a fost, devine un sat binecuvântat. Pentru că în liniștea și frumusețea lui o pereche de berze a construit ceea ce probabil va dăinui mulți ani de acum încolo. Ce m-a fascinat pe lângă asta, este că lucrând afară, în soarele destul de zgârcit al primei primăveri trăită în micul nostru sătuc (mutați fiind aici doar de câteva luni), le-am văzut zburând deasupra grădinii noastre. Nu cred că există ceva mai frumos, decât să vezi berze în zbor. Și au trecut de câteva ori, pentru că m-au făcut atentă bibilicile noastre și Bucur, câinele nostru ciobănesc, mai ales Bucur care privea cerul și era nedumerit, pentru că nu știa ce se întâmplă. Le-am privit cu imensă bucurie și dragoste. Le ador și le mulțumesc că ne sunt aici, aproape. 

Le-am urmărit cuibul zi de zi, de multe ori am oprit mașina și le-am admirat. La un moment dat mi-am făcut griji pentru că nu mai vedeam decât barza. Am crezut că bărzoiului i s-a întâmplat ceva… dar la un moment dat am văzut și bărzoiul, stând cuminte pe un alt stâlp, pentru că, cuibul lor firav și proaspăt construit nu rezista decât la bărzucă și la viitorii ei puiuți… A apărut și puiuțul, doar unul. Barza tinerică a fost foarte conștiincioasă, nu s-a mișcat de pe cuib… o mai vedeam seara, zburând deasupra satului împreună cu bărzoiul, mergând după hrană și apă. Încet, încet micuțului puiuț am început să-i vedem capul, și apoi, crescând l-am văzut și stând în picioare, o mogâldeață. Mămica lui, foarte grijulie, îl hrănește și ce m-a impresionat mult, este că în zilele caniculare, stă în picioare ca să facă umbră micuțului ei puiuț. Acum câteva zile, am tot văzut puiuțul singur, ori de câte ori am trecut și începusem să-mi fac griji, că mămica lui a pățit ceva. Dar azi, venind spre casă am văzut-o zburând și aducând-i în cioc micuțului ei puiuț ceva de mâncare. Și tot azi mi s-a dezlegat un mister: cum bea apă puiuțul? Ei bine, după ce i-a dat mâncarea micuțului, am văzut cum el își ridică cioculețul și cum bărzuca îi dădea apă direct din cioc puiuțului.

Nu se pot explica în cuvinte tainele naturii, dar avem multe de învățat de la aceste ființe minunate pe care le găsim încă în jur…

Autor: Ana Avramescu

Mi-ar fi plăcut să locuiesc lângă un cuib de berze și să le urmăresc zi de zi, an de an. În orașul meu este un singur cuib de berze și, cam în același loc, de zeci de ani. La început era pe un coș de fum al unei hale, la un moment dat coșul a dispărut, hala s-a transformat, iar berzele s-au mutat pe un stâlp ENEL din apropiere. 

Însă berzele le-am cunoscut cu adevărat în anii de voluntariat, alături de soție, pe drumuri de țară, bucurându-ne de fiecare reîntâlnire cu o familie numeroasă de berze sau întristându-ne când găseam cuibul gol. 

Dacă cutreieri an de an, către aceleași cuiburi ale berzelor, ți se întipărește în minte o hartă a așezării lor, și simți o emoție aparte când te apropii de un cuib sau anticipezi că e după următorul colț.

Am întâlnit oameni și oameni în aceste căutări. Unii supărați de zgomot sau de șerpi căzuți din cuiburi, alții bucuroși că au cui să povestească cum au ajutat berzele din apropierea lor, împrovizându-le un cuib mai sigur și mai stabil, ajutându-le într-un fel anume. Tristețea lor e că nu pot ajuta puii, atunci când cad din cuib, și nu știu cum să-i facă să supraviețuiască.

Însă viața berzelor merge înainte, indiferent de piedici sau de vremuri, și ne vom bucura de prezența lor cât vom trăi pe acest pământ.

Autor: Valeriu Năsturaș

Primul bărzoi care a încercat să-și facă cuib aici n-a avut noroc. Probabil că era un bărzoi tânăr și mai nepriceput, a încercat să fure crenguțe din cuibul de barză aflat în apropiere și a tot fost bătut și alungat de stăpânul acelui cuib. S-a dumirit apoi cum stau lucrurile și s-a apucat de treabă cinstit, doar că, abia începuseră să stea bine crenguțele din primul strat că, prin nu știu ce fel de întâmplare, bărzoiul a fost găsit, într-o dimineață, atârnând mort între firele de curent. A rămas un început de cuib fără stăpân.

În anul următor a venit alt bărzoi care, după ce a așteptat ceva vreme pe acoperișurile din jur, s-a apucat de treabă continuând să construiască la cuibul început. Și-a găsit apoi și parteneră. Ne-am bucurat de fiecare crenguță pusă la cuib și de momentul în care „doamna barză” s-a așezat la clocit. Copiii au numit-o „Mami”, apoi familia „Mami”.

Când veneau la bibliotecă, prima întrebare a multor copii era : „Ce mai face Mami?”, apoi întrebarea s-a transformat în „avem pui?” și în cele din urmă „câți pui avem?”. „Avem”, era oare un semn că  încercam să facem și noi parte din povestea asta?

Așteptarea avea să fie răsplătită, Familia Mami avea pui și atunci când au început să se vadă căpșoarele sau cioculețele din fereastra bibliotecii sau de pe terasă, am numărat patru. „Avem patru pui! Bravo Mami!” s-au bucurat prichindeii și uite așa, fiecare vizită la bibliotecă era completată cu salutul trimis familiei „Mami”, cu „stau un pic să văd ce mai fac puii” și cu salutul „vin și mâine să văd ce fac! Vin și mâine să vă văd!”

Era necaz între prichindei atunci când ploua necontenit sau când căldura toropitoare părea că afectează cumva și familia „Mami”, dar până la urmă puii au crescut, au învățat să zboare și s-au strâns  pe acoperișul de peste drum, parcă anume să primească un ultim salut al copiilor. Au plecat cu un fâlfâit larg de aripi. „Îi mai vedem?” 

An de an familia „Mami” era așteptată cu nerăbdare, dar și cu neliniște: „Am văzut că în Cioplea au venit berzele, ale noastre când vin?” Erau „ale noastre”…și apoi cu bucuria: „Au venit și ale noastre!” Venirea era salutată de pe terasa bibliotecii cu fâlfâiri de mânuțe mici și zâmbete.  Venea apoi și vremea întrebărilor „avem pui?”. Fiecare atelier al bibliotecii se încheia cu „stăm un pic să vedem ce mai face familia Mami”. 

Perioada de clocit era una de emoții mai ales dacă vremea era furtunoasă și rece. Trei și patru pui, atât au avut și crescut „berzele noastre” aproape în fiecare an. Din 10 ani, într-unul singur au avut doar doi pui. Fiecare zi aducea o bucurie copiilor de la cioculețele care se vedeau tot mai bine, la ora mesei când era agitație mare în cuib sau la primele întinderi de aripi ale puilor și parcă și berzelor le plăcea agitația și bucuria de pe terasa bibliotecii căci făceau spectacol de fiecare dată când terasa se umplea de copii. 

Într-un an, la două zile după ce a venit Domnul Mami, nici nu s-a apucat bine de curățenia în cuib și reparat că s-a răcit brusc vremea, a nins abundent și zăpada refuza să se topească. Era frig, sub limita de îngheț. Copiii căutau, măcar așa ca exercițiu de imaginație, soluții pentru ca domnul Mami să nu sufere de frig și foame, dacă ar fi putut fiecare ar fi dus o hăinuță în cuib. 

Domnul Mami era zgribulit, probabil și flămând căci zăpada acoperise totul. Un cititor a adus la bibliotecă o caserolă cu inimi de pui spunând că sun bune pentru berze. Or fi fost, dar cum i le „livrăm” domnului Mami? Copiii și-au amintit fabula cu vulpea și barza așa că au așezat inimioarele într-un castron destul de adânc încât să poată prinde cu ciocul și destul de larg încât să-l vadă bărzoiul. Am așezat castronul la marginea terasei pe un scaun, în așa fel încât bărzoiul să se poată opri pe balustradă.  Au  văzut, după o zi, că nu mișcase nimeni nimic. S-au întristat. Au mai adus o caserolă, apoi au clădit o mică piramidă în castron. A doua zi piramidei îi lipsea vârful. Au reclădit-o. În ziua următoare la fel. Au reclădit-o din nou.  Bucurie mare între pici. Nu știm dacă Domnul Mami s-a servit din castronul lăsat în dunga terasei, dar cel puțin copiii au rămas cu gândul că… a fost el și cu bucuria că măcar una dintre încercările lor de a găsi soluții, a avut succes. 

Dar … mai apăruse o problemă: trecuse o lună de la venirea domnului Mami şi doamna Mami nu ajunsese. O fi înghețat pe drum? O fi murit? O fi prins-o ceva? Și fiecare zi la bibliotecă începea cu întrebarea: „A venit Mami?” Nu știu dacă norocul, lupta pentru supraviețuire bine dusă sau gândurile bune și emoția așteptării ale atâtor copii, dar ceva a fost căci într-o zi însorită „Mami” a aterizat cu grație în cuib. „O să avem pui și anul acesta” a oftat cu mulțumire un puști”. Și da, am avut patru pui și în acel an. Am avut. Noi? Nu, dar grijile pentru ei au fost și ale noastre… până i-am văzut zburând și încercând „toaca” lor cocoțați pe acoperișurile din jur. „Am izbândit și anul acesta, trăiesc toți” a spus o fetiță. Și uite așa, generații de pui au crescut  în cuibul de lângă bibliotecă, cu grija purtată de generații de copii activi în atelierele bibliotecii.

Nu știm dacă „Mami” de acum este aceeași cu cea de acum 10 ani, dar pentru noi asta n-a mai avut importanță, în fiecare an cumva o familie „Mami” ne oferea bucuria și spectacolul vieții, într-un cuib cocoțat pe stâlpul din vecinătatea bibliotecii, urmărită zilnic de o ceată de copii curioși, bucuroși că „avem pui”, îngrijorați la vreme rea și încântați când puii creșteau mari. O singură întrebare a rămas mereu fără răspuns: câți dintre „puii noștri” au supraviețuit vremurilor? În 10 ani au „decolat” din cuibul nostru vreo 35-36 de tinere berze.

Autor: Maria Grancea

Această poveste a început cu un stâlp golaș, aproape de pădure. Două păsări mari, cu ciocul de un roșu aprins și cu penele albe stăteau lângă străpungătorul stâlp de electricitate  și croncăneau serioase. După o vreme de discuție, au început o căutare misterioasă. Toată noaptea au căutat crengi, paie, bețișoare și chiar pene și puf. Iată că, după o săptămână de muncă, dragele păsări albe se puteau odihni în noua lor casă, un cuib mare și încăpător.

Liniștea berzelor a fost întreruptă de mai mulți copii care arătau cu degetul spre cuib, încercând să le atragă atenția păsărilor, care se odihneau după munca obositoare de care au avut parte o săptămână întreagă. După ce mamele din sat și-au luat odraslele de sub cuibul nou construit și încăpător, berzele au pornit la vânătoare. Au cutreierat toată pădurea după șerpi subțirei. După ce s-a lăsat seara, berzele s-au ospătat din umilele creaturi subțirele ale pădurii, au adormit stând una lăngă alta, cu penele înfoiate, în cuibul lor, așezat pe vârf de telegraf.

După câteva zile de acomodare, barza femelă a făcut trei ouă mari, strălucitoare ca niște perle. Bărzoiul s-a bucurat și era tare mândru pentru că va avea trei învățăcei pe care îi va învăța să zboare, vor vâna în păduricea mică de lângă stâlp și îi va ajuta să se bucure de izvorașul cu apă limpede, situat în inima codrului de la marginea satului.

După aproximativ o lună de clocit, oușoarele au început să crape unul după altul. Primul pui, mai puternitc de fel, și-a ridicat căpșorul cu un aer de războinic, sub privirile tinerilor părinți, care nu-și mai încăpeau în pene de mândrie. Al doilea puișor, la fel de plin de sine că a ieșit învingător din coaja cea groasă, a fost primit sub aripa mamei, alături de frățiorul său. Al treilea pui a ieșit mai târziu cu câteva minute din oul ce l-a protejat. Când a scos căpșorul, puiuțul era așa de slăbuț, încât nu-și putea ridica ciocul. Cu ajutorul tatălui, firavul pui a fost găzduit sub aripa ocrotitoare a mamei.

După o lună de veghere asupra micilor puișori, părinții au decis să le aducă de măncare, având încredere în pui că se vor descurca în cuib, în așteptarea lor. După ce s-au tupilat prin cuibul rezistent, puiuții de barza au început să se joace! Puii mai vânjosi și mai mari au început să alerge prin cuib, iar cel mic s-a retras pe marginea lui. Deși era mai mic, cel de-al treilea pui știa că sunt în pericol de cădere din cuib. El a început sa croncăne către frățiorii lui, avertizând-i, pentru a înceta joaca periculoasă. Părinții berze priveau speriați către cuib, din zbor, din depărtare, cu ciocul plin de gândăcei și șerpi și au observat cum joaca puilor mai mari îl pune în pericol pe puiul mai mic. Din agitația lor, a jocului, micul pui a fost împins și a căzut pe firele de electricitate. A scos un suspin de durere, iar micuțul pui a rămas încâlcit între fire. Fiind cuprins de freamătul electricității, el și-a dat ultima suflare sub ochii plini de durere și de spaimă ai părinților și ai puilor, care simțeau deja vinovăție. Aceștia nu-și puteau lua ochii de la micul pui, micul frate care stătea nemișcat pe fire, în adierea molcomă a vântului, ca într-un somn veșnic. Când părinții au ajuns la cuib, au lăsat mâncarea pe niște crenguțe din cuib, iar mama barza, îndurerată, a scos un croncăn de durere, păstrându-și lacrimile în ochi, în fața puilor ei. Tatăl barza, conștient de ceea ce s-a întâmplat, se uita cu ochii mari, plini de durere la puiul său care nu mai mișca. Dansul vântului lent ștergea lacrimile mamei, care mai scotea din când în când câte un icnet de suferință.

Un om din vecini, văzând corpulețul puiului pe firele stâlpului, a împrumutat o scară, a oprit electricitatea, a luat puiul și l-a pus în cuib. Tatăl barza nu putea să creadă că puiul său mai mic, care zburda prin cuib fericit cu puțin timp înainte, le va veghea familia și va zbura printre vise, fiind pe singurul drum din viață, drumul către frumosul din văzduh. Puii priveau la fratele său, încercau să nu croncănească, deoarece purtau o povară prea mare pe spatele lor pline de puf: A cui a fost vina? Sora micuțului suflet sugrumat de mâinile electricității și al jocului infantil, s-a cuibărit lângă el și îi vorbea pe limba păsărilor, cu speranța că din ochii lui stlicloși va răsări din nou inocența de care a avut parte o lună de zile. Celălalt frate a luat doi șerpi și i-a dăruit mamei și tatălui, la fiecare câte unul, sperând ca jocul lor să fie iertat.

Scâncetul lor de durere a fost auzit de un copil, care și-a chemat familia. După ce familia copilului a urcat pe scară, părinții barză și-au luat puii sub aripă cu speranța ca cei doi pui să nu fie răpiți și ei de soartă. Oamenii, văzând că un pui le-a fost răpit de lângă ei, l-au luat, l-au pus într-o cutie și l-au îngropat la baza stâlpului. Noaptea, după ce oamenii au plecat, mama barză a coborât la locul unde își purta somnul de veci fiul ei mai mic și a vegheat, fără a se putea liniști. Tatăl puilor a rămas în cuib, cu ceilalți doi pui și le-a vegheat somnul.

După o lună de durere, a venit vremea ca puii să învețe să zboare, așa că prima lecție de zbor a fost minunată, în cazul fiecărui pui. După câteva lecții primite de la minunații lor părinți, puii au învățat să zboare.

Când toamna și-a așternut plapuma de frunze pe ulițele satului, părinții-barză priveau cu melancolie la copiii lor care au devenit adulți, cum aceștia stăteau și ei cu perechea lor, cum își stabileau locul pentru cuibul care le va fi casă anul viitor. Când semnalul a fost dat, toate berzele din zonă s-au adunat și au început rotocolul de rămas bun. Doar părinții-barză au rămas câteva minute la baza stâlpului, deoarece și-au luat rămas bun de la micuțul lor fiu, care a plecat pe alt drum, mult prea devreme.

Până la urmă au plecat cu sufletul îndurerat, lăsând cuibul gol, cu amintirea fiului lor firav.

Autor: Ioana Breonna Bădărău Gațu, 12 ani

„Doresc ca povestea mea să fie un semnal de alarmă către semenii mei, pentru a proteja stâlpii de tensiune, un real pericol pentru frumoasele berze și de asemenea, doresc să aduc în atenție ideea mea de a construi structuri suport, dispuse în locurile unde se regăsesc cuiburi de berze, pentru ca acestea să le folosească în construirea cuiburilor.”

În vacanța de primăvară am fost la bunicii mei. În timp ce mă jucam în curte am văzut pe un stâlp o barză care încerca să-și facă cuib, de fapt era bărzoi, pentru că așa se spune, că el vine primul la cuib.

Am fost foarte încântată să văd o barză așa de aproape. Am întrebat-o pe mama când va veni și barza, iar ea mi-a răspuns că atunci când cuibul va fi gata. Curioasă din fire și știind de la mama că și pe mine tot barza m-a adus, am întrebat-o dacă o să fie mulți copii în cuibul lor. Mama a zâmbit, de ce oare? Îmi spuneți voi?

Am stat toată vara, dar nu am văzut niciun bebeluș, ci doar trei pui de barză.

A fost o vară minunată!

Autor: Alexa Năstase, 8 ani

• cuibul berzelor este amplasat pe un loc însorit și înalt?
• este construit din crengi, rădăcini, pământ, bălegar și este căptușit cu paie și iarbă?
• un cuib nou poate fi construit de berze în opt zile?
• ele se întorc la locurile lor de cuibărit pe la sfârșitul lui martie, începutul lui aprilie.
• masculul ajunge primul și începe activitatea de renovare a cuibului?
• femela poate depune între 2-7 ouă albe?
• viața de familie a berzelor durează 4 – 5 luni?
• barza albă se hrănește cu lăcuste, greieri, larve, râme, amfibieni, dar și șerpi și șoareci de câmp?
• barza are și rude colorate (Ibisul și Flamingo)?
• barza sau cocostârcul (Ciconia ciconia) este singura pasăre de talie mare care s-a apropiat de om?
• se spune că ea aduce primăvara, noroc casei unde își face cuibul și o ferește de foc și fulger?
• nu poate fi confundată cu o altă pasăre?
• zboară în stoluri mari?
• în lume sunt peste 700 de mii de berze?
• pot parcurge sute de kilometri pe zi?
• berzele preferă câmpiile joase și zonele umede de a lungul marilor râuri?
• un cuib vechi de câțiva ani poate ajunge la greutatea de două tone?
• distincția „Satul European al berzelor” a fost acordată 1997 satului Andrid din județul Satu Mare?

Autor:  Carla Maria Năstase, 12 ani, Bârlad, Vaslui, coordonator Oana Munteanu

Numele meu este Bădiceanu Darian Nicolau, am 11 ani și sunt elev în clasa a VI – a la Școala Gimnazială „Ion Pillat” din Pitești, iar de mult timp mă pasionează păsările și alte vietăți din țara noastră dar și din lume.

Recunosc că anul acesta am intrat în familia SOR datorită unui alt mare iubitor al păsărilor, domnul Vespasian Radu Purice, de la pensiunea Delta Travel Mila 23, care m-a încântat cu poveștile, informațiile și amănuntele pe care mi le-a oferit în excursiile pe care le-am făcut anul acesta de Paște. El m-a determinat să comand cele două cărți:

• Ghid pentru identificarea păsărilor Europa și zona mediteraneană
• Păsările din România și Europa, pentru că efectiv pe cele ale sale nu am reușit să le devorez în cele câteva zile pe care le-am petrecut atunci în Delta Dunării.

Acolo am întâlnit păsări pe care le văzusem doar în cărți sau la televizor și am aflat despre ele lucruri pe care nu le citisem nicăieri. Câteva exemple de păsări ar putea fi: călifarul roșu, ciovlica ruginie, vânturelul roșu, chirighița cu obraz alb și lăcustarul.

Când am văzut concursul dumneavoastră, mi-am dat seama că trebuie să vă vorbesc despre niște păsări deosebite, care ne bucură an de an la începutul primăverii cine anunță că natura a reînviat, făcându-ne energici și pozitivi.

Este vorba despre o pereche de beze albe, care își are cuibul la două sute de metri de casa noastră, așa că an de an, de vreo opt ani mai exact, ne încântă vederea în drumul către și dinspre casă. Când fac pui sunt o încântare, iar eu și părinții mei suntem curioși de fiecare dată câți pui sunt, doi sau trei.

În țara noastră există două specii de berze, barza albă și barza neagră. Ele sunt păsări mute, unicul sunet emis de ele este clămpănitul lor characteristic, pe care îl creează cu ajutorul ciocului.

Anul acesta ne-au dat mari emotii, căci au ajuns în cuib în jurul datei de 15 aprilie, în condițiile în care în alți ani, de ziua mea pe 31 martie, erau deja în cuib.

Ne-am bucurat enorm când le-am văzut, căci fără ele parcă încă nu simteam bucuria primăverii. Acum, cei doi pui sunt mărișori și, în vacanța de vară dacă am plecat câteva zile undeva, când ne întoarceam, imaginea lor în cuib ne făcea să ne simțim acasă.

Le vedem deseori plutind pe deasupra casei ori în depărtare și le admirăm zborul de fiecare data.

Toată dragostea și curiozitatea pentru păsări și celelalte viețuitoare m-au făcut în iunie să revizitez muzeul Antipa, care mă fascinează de fiecare data, de Noaptea Muzeelor.

Am mai vizitat muzeul Antipa în 2019, înainte de pandemie, când am urmat două cursuri la școala de vară Antipa.

M-am bucurat încă o dată de dioramele minunate și de expozițiile permanente și sezoniere. Sunt fericit când văd armonie în natură care mă fascinează de fiecare dată cu minunățiile și enigmele ei.

Vă felicit pentru ceea ce faceți, ținem legătura și doresc să aflu și alte noutăți despre munca dumneavoastră. 

O să vă trimit poze și videoclipuri cu dragele bărzuțe. 

Autor: Darian Nicolau Bădiceanu , 11 ani, Pitești.