Dăunătorul benefic al grădinii

Trăiesc în tuneluri întunecate săpate din greu. Sunt locuitorii subterani ai pășunilor, ai terenurilor agricole, ai grădinilor. Nu se arată. Prezența lor e indicată doar de pământul împins din galerii. De aici vine și supărarea oamenilor, care le acuză de distrugerea culturilor agricole, de devastarea pajiștilor frumos amenajate, de distrugerea silozurilor, tocirea lamelor de cosit și chiar de roaderea rădăcinilor pomilor, legumelor.

Investiția de resurse financiare, timp și inventivitate în ceea ce privește metodele de combatere sunt pe măsura supărării, însă fără rezultatele mult dorite – iar pe termen lung, toate eforturile depuse în vederea eliminării acestor animale se dovedesc a fi zadarnice.

Cârtița (Talpa europaea), pentru că despre ea este vorba, este considerată vinovată pentru unele dintre acuzațiile de mai sus. Așa cum se întâmplă de obicei, în conflictul om-animal, omul întotdeauna acuză, judecă și intervine. Necuvântătoarele nu sunt capabile să se apere, să ne explice motivele comportamentului lor. Iar fără cunoașterea motivației ambelor părți, judecata obiectivă și corectă este imposibilă.

Cât de „oarbă” e o cârtiță
Cu o medie de 85de grame (femela) sau 110 grame (masculii), cârtițele se situează între șoareci și șobolani ca dimensiuni.

Contrar concepțiilor larg răspândite, nu sunt animale oarbe. Ochii sunt ascunși sub blană și măsoară doar un mm în diametru. Le asigură o vedere slabă, dar indispensabilă în diferite activități în care se angajează (hrănire, reproducere etc.). Ochii lor minusculi sesizează mișcarea, distrugerile ivite în galerii și chiar și schimbările produse în lungimea zilei, dacă se află la suprafață.

Nu excelează nici din punct de vedere al auzului. Nu au urechi externe, dar detectează sunetele de frecvență joasă (între 0,1-15 kiloherz), care nu pot fi sesizate nici de noi, nici de animalele noastre de companie, câini și pisici.

Chiar dacă mirosul lor este slab (la distanțe de maximum 6-7 cm), le oferă informații despre prezența resursei de hrană și este indispensabil în apărarea teritoriului.

În cursul căutării hranei – realizarea și întreținerea tunelurilor se bazează extrem de mult pe simțul tactil. Reușesc să simtă mișcările de aer, ceea ce le-ar putea semnala o galerie surpată, distrusă sau apropierea unui dușman. Le ajută numeroșii senzori de atingere, fire de păr proeminente situate pe diferite părți ale corpului: în jurul nasului, după urechi, pe coadă.

Se reproduc o dată pe an, în cursul primăverii când, după 4 săptămâni de gestație, dau naștere la 2-7 pui. Aceștia părăsesc cuibul la 33 de zile după naștere. Dacă sunt extrem de norocoși, identifică un teritoriu părăsit, altfel sunt nevoiți să sape propriul tunel. Cuantificat, asta înseamnă: 1.000 de m de galerie, 2.000 kg de pământ, 1.000 ore de muncă intensă.

Unde și cum trăiesc?
Cârtițele sunt animale antisociale și teritoriale. Atât masculul, cât și femela trăiesc în tuneluri separate și se întâlnesc doar pe perioada împerecherii.

Dimensiunea teritoriului variază în funcție de resursele de hrană disponibile, dar și de tipul și de grosimea solului. În soluri bogate în nutrienți, unde biomasa nevertebratelor atinge 200-250g/m2, se mulțumesc cu un teritoriu de numai 300 – 400m2, în timp ce în solurile nisipoase caracterizate de raritatea nevertebratelor, teritoriul unei singure cârtițe poate să atingă chiar și 5.000 m2. Teritoriul lor se poate suprapune cu cel al fiecărui vecin, dar în totalitate nu mai mult cu 13%. Atenție: trăiesc în galerii, deci numai o parte din teritoriu este folosit. Tunelurile uneori se și intersectează, dar datorită marcării teritoriului, ocupanții nu violează teritoriul celuilalt.

Tunelurile sunt săpate de la câțiva cm până la o adâncime de 1 m, și este imposibilă determinarea exactă a lungimii. De aici provine și diferența mare între estimări (câteva sute de metri – peste 1 km), valoarea medie pentru cele din Anglia fiind de 1.130m.

Dorm în tuneluri lărgite, de aproximativ 20 cm în diametru, căptușite cu iarbă și frunze. În timpul colectării frunzelor, scot doar capul la suprafață și strâng ce apucă din jur – buchetele de iarbă sunt rupte de la rădăcină și trase în jos tocmai pentru a minimiza șansele de a fi prădate. În general dorm în același cuib, dar deseori folosesc până la 5 cuiburi săpate în diferite părți ale tunelului. Dacă numărul ectoparaziților crește, aleg un alt cuib.

De ce apar mușuroaiele?
Răspundem tot cu o întrebare. Oare ce se întâmplă cu pământul din galeriile care au un diametru de aproximativ 5 cm și măsoară sute de metri lungime? Evident – este împins la suprafață. Numărul mușuroaielor nu reflectă numărul cârtițelor. În cazul în care resursele de hrană sunt limitate, cârtițele sunt nevoite să realizeze tuneluri mai lungi și implicit trebuie să scape de o cantitate de pământ mai mare. Vara, când pământul este mai uscat și mai tare, cârtițele fac mai puține mușuroaie. Până în momentul de față, abundența maximă a fost de 6 indivizi/ha, dar au fost identificate și zone unde nici măcar o cârtiță nu era prezentă (regiunile stâncoase și cele poluate cu metale grele) sau un singur individ ocupa mai multe hectare.

În cazuri extreme și rare în același timp, numărul mușuroaielor poate atinge cote surprinzătoare, cum s-a întâmplat în 1976 în Anglia, când cercetătorii au numărat 7.380 mușuroaie pe un singur ha de pășune, ceea ce însemnă că aproximativ 7% din suprafața pășunii a fost acoperit de cele 6,5 tone (40m3) de pământ aduse la suprafață din cei 25 km de galerie.

Puterea unei cu cârtițe
Împingerea pământului la suprafață necesită o forță remarcabilă, ce nu poate fi atinsă nici măcar de un halterofil de performanță. În timp ce ei ridică greutăți echivalente cu dublul masei lor corporale, cârtițele împing la suprafață 2 kg de pământ, adică o greutate de 20 de ori mai mare decât propria greutate. Și totul cu un singur picior. În numai 20 de minute, reușesc să elimine 6 kg de pământ din galerie. Raportat la oameni, o persoană cu greutate medie ar trebui să împingă într-un tunel în pantă un elefant în doar 20 de minute.

Au nevoie de doar 9 jouli pentru a se deplasa 1 m în tunelul deja realizat, de 2.000 de jouli pentru a împinge 1kg de pământ în acest tunel și 5 000 de jouli pentru a săpa 1m de tunel. Deci săparea tunelului necesită tot atâta energie ca și cum o doamnă de 65 de kg ar alerga 24 km în doar 2 ore, cu diferența că în cursul iernii cârtițele sapă 1 metru în doar 60 minute.

Consumă zilnic 42 de kcal ceea ce ar echivala cu 27.000 de kcal pentru o doamnă cu o greutate de 64 kg în condițiile în care ea ar avea nevoie de doar 2.000.

Cu ce se hrănesc?
Contrar concepțiilor larg răspândite, cârtițele nu rod rădăcinile legumelor și ale pomilor. Se hrănesc exclusiv cu nevertebrate, mai precis cu insecte și viermi, cu care se intersectează în timp ce sapă noi secțiuni de tunel, sau când se deplasează în cele existente. Iarna străbat câteva sute de metri, iar vara chiar și 1 km. Mai rar, consumă și nevertebratele ce apar chiar deasupra solului. Își investesc cea mai mare parte a timpului activ în procurarea hranei, ceea ce nici nu-i de mirare dacă ne gândim la performanțele sale în timpul realizării tunelurilor.

Dieta lor constă predominant din râme din specia Lumbricus terrestris, ce au o valoare nutritivă relativ scăzută datorită aportului mare de apă (80% din masa corporală). Astfel o cârtiță mănâncă 60gr de râme/zi, iar într-un singur an consumă 20 kg de râme. Consumă râmele de la partea anterioară, cea cu orificiul bucal, ținând animalul strâmt printre gheare – prin acest proces se elimină a bună parte a pământului din sistemul digestiv al pradei.

În afară de râme, se hrănește cu o varietate mare de nevertebrate din sol, printre care se numără specii care, într-adevăr, rod rădăcinile plantelor. Cercetările axate pe analiza conținutului stomacal au concluzionat că meniul unei singure cârtițe a constat din 440 de nevertebrate din 9 grupe diferite, în timp ce un alt individ s-a hrănit cu nu mai puțin de 932 pupe de furnici.

Când resursele de hrană sunt abundente, își fac provizii din râma L. terrestris, pe care le paralizează cu mușcături fine, poziționate pe partea anterioară a corpului și vizibile doar sub microscop. Pot aduna cantități spectaculoase de mâncare. De exemplu, o cârtiță din Elveția a adunat 2 kg, adică 200 de râme. Neconsumate timp de 2 luni, rănile se vindecă și râmele își reiau viața de zi cu zi.

Cert este că o cârtiță poate supraviețui fără mâncare timp de 24 ore, dar o înfometare mai îndelungată, chiar și de 48 de ore, îi este fatală.

Dacă galeriile sunt inundate, cârtițele se salvează ieșind la suprafață. Nu trebuie să uităm că înoată bine. Și seceta îndelungată le îndemnă să părăsească tunelul, de această dată pentru a căuta resurse de apă. Astfel, există date conform căruia o cârtița s-a deplasat deasupra solului 1 km până la un pârâu.

Dușmanii cârtițelor
Aproape 64 % din puii de cârtițe nu trec de primul an de la naștere. În acest interval are loc dispersia pe suprafața solului, activitatea care este cea mai periculoasă în viața lor. Puii părăsesc vizuina părintească, ies la suprafața solului și caută să își găsească propriul teritoriu. În această perioadă, cârtițele sunt extrem de vulnerabile. De vină pentru gradul ridicat de mortalitate sunt prădătorii, dar și deshidratarea – când nu au surse de apă la suprafața solului. Dacă supraviețuiesc dispersiei, trebuie să facă în continuare față bolilor și paraziților, prădătorilor și accidentelor.

Cârtițele tinere formează aproximativ 15% din meniul huhurezului mic (Strix aluco), iar șorecarul comun (Buteo buteo) își hrănește deseori puii cu cârtițe. Pe lista de prădători tradiționali sunt pisicile și câinii, alte păsări răpitoare, vulpea, bursucul, jderul, ciorile, corbul. Adulții din galerii sunt mai protejați, dar devin și ei vulnerabili odată ce ies la suprafață din diferite motive (căutare material pentru cuib, hrănire în caz de secetă etc).

Cârtița și pescărușul
În 1972, la începutul lunii iulie a fost descoperit în Scoția un pescăruș argintiu mort doar de puțin timp, iar din el ieșea capul unei cârtițe moarte. Cadavrul a fost transportat în laborator și supus diferitelor analize, care au concluzionat că, într-adevăr, cârtița a fost înghițită în viață și în acest proces nu a suferit răni sau fracturi. În încercarea ei de a scăpa, cârtița a provocat răni interioare serioase păsării, dar a reușit să-și scoată capul și picioarele anterioare din pescăruș, care la acest moment încă mai era în viață. Peripeția i-a fost fatală și cârtiței, care cel mai probabil a murit sufocată (sistemul osos al păsării a exercitat presiune asupra cârtiței, exact cum acționează și capcanele mecanice), dar oboseala și șocul suferit probabil au avut și ele un cuvânt de spus.

De ce este numit dăunătorul benefic?
Deși pare incredibil, asocierea acestor doi termeni cu siguranță le caracterizează. În câteva studii ample realizate în Angila cu ajutorul unor chestionare, majoritatea respondenților le-au catalogat ca specie dăunătoare. Peste jumătate dintre cei chestionați au cuantificat paguba în 0 (zero) lire sterline, dar au investit resurse considerabile în procurarea consumabilelor și echipamentului de combatere.

Și de ce e benefică o cârtiță? Prin realizarea mușuroaielor, contribuie la creșterea cantității de nutrienți în straturile superioare ale solului, deci plantele cresc mai bine în jurul lor. Nu în ultimul rând, cârtița reduce numărul nevertebratelor din sol, al diferitelor larve, pupe de coleoptere (ex. cărăbuși), diptere, fluturi care rod rădăcinile plantelor.

Le combatem sau nu?
E o decizie pe care fiecare trebuie să ia pe cont propriu. Dacă vă dau zi de zi bătăi de cap, e normal că doriți să le vedeți cât mai departe de grădina dvs. Vă sprijină și magazinele fitosanitare, care garantează succesul produselor comercializate, dar există nenumărate metode și în folclor. Noi ne rezumăm la recomandările unui specialist, care a studiat peste 25 de ani aceste animale senzaționale și evident la experiența lui detaliată în cartea Cârtițe.

Capcanele mecanice pot fi utile în capturarea cârtițelor, dar cât de eficiente sunt în condițiile în care o galerie rămasă fără stăpân se ocupă în cel mult 24 de ore?

O altă opțiune ar fi utilizarea repelenților, a substanțelor și echipamentelor care acționează prin senzație – miros sau zgomot neplăcut. Din păcate, studiile științifice au arătat că acești repelenți nu au niciun efect sau au unul cel puțin interpretabil și nu are nicio legătură cu metoda aplicată.

Cârtițele evită barierele fizice prin săparea unei noi secțiuni de tunel în jurul ei, blochează secțiunile de tunel cu miros neplăcut sau le evită tot printr-o secțiune nouă de tunel. Deci în loc să ne părăsească, e posibil să realizeze mai multe mușuroaie. Nu există dovezi sigure și de încredere conform cărora animalele ar evita grădinile în care a fost plantat ricin (Ricinus communis) sau o altă plantă ornamentală, Euphorbia lathyris.

Dar care este situația cu dispozitivele cu vibrații și ultrasunete din ce în ce mai populare, dar scumpe, care promit că țin cârtițele la distanță? Utilitatea lor nu a fost dovedită, iar efectul promis se explică prin comportamentul natural al cârtițelor. Cu ajutorul transmițătoarelor s-a stabilit că o cârtiță nu acoperă zilnic întregul teritoriu, ci numai o parte din el și timp de câteva zile poate să evite anumite secțiuni ale tunelului.

Pentru cei care nu doresc să transforme spațiul verde într-o curte de beton, o soluție promițătoare ar fi montarea unor garduri de plasă densă. Acesta trebuie să intre în pământ până la o adâncime de 80-100 cm și pentru a preveni cățărarea cârtițelor, cele 20 cm superioare se îndoaie către direcția unde cârtițele sunt prezente. Într-adevăr cârtițele sapă și peste adâncimi de 60 de cm dar mai rar, – iar acest gard, deși costisitor, ar putea fi util o perioadă îndelungată. Cârtițele care se află deja în grădină se pot reloca, dar nu în grădina vecinului. Metoda e practicată în Germania, unde cârtița este protejată de lege.

Sfatul biologului
Eva Vancsa nu e doar autorul acestui material despre cârtițe, nu este doar biolog. Mai nou, este „posesoarea” unor mușuroaie splendide de cârtiță în grădină. Și a decis spă nu le combată. „Eu am decis să nu încep o luptă împotriva cârtițelor, care aparent prosperă în grădina noastră. Dovadă sunt mușuroaiele care apar pe pajiște mai ceva decât ciupercile după ploaie. Pentru o udare mai eficientă a grădinii, am săpat întotdeauna câte o groapă lângă rădăcina roșiilor, pe care apoi am umplut-o cu apă. După ce apa a fost absorbită, am pus pământul înapoi. Imaginați-vă cum a fost la prima udare, când apa a început să bolborosească la câteva plante distanță de cea udată atunci. Am săpat mai des pământul din jurul tomatelor și am nivelat mușuroaiele de pe pajiște cu o greblă. Asta a fost și asta va fi și de acum încolo combaterea cârtițelor în grădina nostră.

Evident, a trebuit să recunosc că sunt și eu vinovată pentru activitatea mai intensă a cârtițelor în această parte a grădinii, deoarece prin adăugarea gunoiului de grajd la rădăcina tomatelor și udarea eficientă și regulată a plantelor am creat un mediu propice nevertebratelor. Pagube din cauza cârtițelor nu am avut niciodată, iar mormanele de pământ, care ne deranjează și oricând se pot nivela, cred că nu reprezintă o contravaloare piperată pentru beneficiile care ni le aduc aceste animale.

Noi, oamenii încercăm să eliminăm orice specie ce ne supără, de multe ori fără să ne gândim la raportul daune-investiție-beneficiu. În unele cazuri, intervenția este fondată, în altele nu. Nu trebuie să dominăm natura, ci trebuie să înțelegem că și noi facem parte din ea și orice activitate derulăm, efectul ei cu siguranță se reflectă și asupra noastră”, spune Eva, care a stat mai mult de patru zile să documenteze acest material.

Bibliografie

Amori, G., Hutterer, R., Mitsain, G., Yigit, N., Kryštufek, B. & Palomo, L. J. (2008). Talpa europaea. The IUCN Red List of Threatened Species
Atkinson, R. P. D., Macdonald, D. W. & Johnson, P. J. (1994): The status of the European mole Talpa europaea L. as an agricultural pest and its management. Mammal Review 24(2): 73-90
Atkinson, R. (2013): Moles. Whittet Books Ltd., Stansted, 135 pp.
Baker, S. E., Ellwood, S. A., Johnson, P. J. & Macdonald, D. W (2016): Moles and mole control on British farms, amenities and gardens after strychnine withdrawal. Animals 6(39): 1-29
Baker, S. E., Sharp, T. M. & Macdonald, D. W. (2016): Assessing animal welfare impacts in the management of European rabbits (Oryctolagus cuniculus), European moles (Talpa europaea) and Carrion crows (Corvus corone). PLoSONE11(1): 1-24
Funmilayo, O. (1979): Food consumption, preferences and storage in the mole. Acta Theriologica 24(27): 379-389
Glösmann, M., Steiner, M., Peichl, L. & Ahnelt, P. K. (2008). Cone photoreceptors and potential UV vision in a subterranean insectivore, the European mole. Journal of Vision, 8(4):23, 1–12
Lyster, I. H. J. (1972): Mole kills herring gull. Scottish Birds – The Journal of the Scottish Ornithologists’ Club 7(4): 207-208
Nesterkova, D. V. (2014): Distribution and abundance of European mole (Talpa europaea L.) in areas affected by two ural copper smelters. Russian Journal of Ecology, 45(5): 429–436
Skoczen, S. (1966): Stomach content of the mole, Talpa europea Linnaeus, 1758 from Southern Poland. Acta Theriologica, 11(28): 551-575
Zurawska-Seta & Barczak, T. (20112): The influence of field margins on the presence and spatial distribution of the European mole Talpa europea L. within the agricultural landscape of Northern Poland. Archives of Biological Sciences, Belgrade, 64(3): 971-980
https://twitter.com/hashtag/MoleFacts?src=hash