Share

Hamali cu studii superioare, barcagii cu doctorate

Una dintre părțile mai puțin cunoscute ale Taberei Naționale SOR este cea în care se pregătește tot, pentru ca participanții să găsească măcar o parte din lucrurile necesare. De fapt, atunci când ajung în Tabără, ei nu mai au decât de instalat corturile. Restul, de la amenajarea locurilor de cort la sala de mese și bucătărie, iată o sarcină care le revine unor voluntari. Iar anul acesta, i-am însoțit la lucru.

Joncțiunea

Grupul cel mai mare de voluntari a venit de la Iași. Lider era președintele SOR, Ion Constantin. Luni, 11 august 2014, toți erau la Biroul Regional SOR din Tulcea, unde Eugen Petrescu îi aștepta. S-au pus la punct ultimele detalii pentru a doua zi, s-a mers la o scurtă plimbare pe faleză Dunării și apoi la Hotelul Plutitor Arca, unde au fost cazați pentru o noapte. Pentru că toți sunt montaniarzi sau au mai fost cu cortul, au dormit afară, pe puntea superioară. Au câștigat repede lupta cu țânțarii, pentru că bătea vântul, apoi s-au învelit în sacii de dormit și au tras ultimul lor somn liniștit înainte de amenajarea propriu-zisă a Taberei. Urmă una din cele mai obositoare zile – transferul Taberei de la Tulcea la Maliuc și în baltă. „Încă nu știu unde să punem Tabăra anul asta. Avem apă mare, e posibil să vină peste noi. Vreau să mergeți cu mine, Costi și Manu, să vedem unde amplasăm anul ăsta corturile”, a spus Eugen Petrescu, și așa s-a făcut. Între timp, toate materialele, de la corturi simple, de două persoane, la corturile mari pentru bucătărie și sala de mese, au fost încărcate pe șalupă oferită de agenția de turism Ibis Tours. Eugen Petrescu, Emanuel Baltag și Ion Constantin au plecat cu o barcă rapidă spre locația Taberei, în timp ce restul grupului pornea pe apă, ușurel, din urmă. 

Muncește și fugi!

Cea mai scurtă ședere în Tabăra i-a aparținut lui Cătălin Stan. Un tânăr IT-ist, înalt și solid, dar cu o liniște interioară care aduce aminte de marii maeștrii sahiști înaintea unui meci pentru titlul mondial. Voluntarul a venit tocmai de la Sibiu și numai pentru a pregăti Tabăra. El nu a mers la păsărit pe apele lacului Furtună, așa cum au făcut ceilalți participanți la Tabăra. Nu a apucat să se bucure prea mult de bucatele gătite de Tanti Polea: a mâncat salam, pateu, brânză și conserve în timpul unor zile când temperatura ajungea la 38 de grade. A săpat șanțuri, a dat iarbă la pământ pentru a se instala corturi, a muncit doar ca alții să se bucure de Tabără. Este un om deosebit, iar la final, Eugen Petrescu avea să spună cu părere de rău – „Pe omul ăsta nici nu am apucat să îl duc cu barcă să vadă păsările. Sper să mă revanșez față de el anul viitor. Voi, de ce nu mi-ați spus și m-ați lăsat așa?”.

„Ia-mă nene” până în Tabăra SOR!

Romulus Mădăraș este un tânăr student de 20 de ani din Baia Mare. A crescut în Taberele SOR sub îndrumarea lui Alexandru Laposi, actualul vicepreședinte al SOR. Era mai mic și nu era remarcat decât ca un păsărar de viitor. Acum, a plecat de la Cluj la Tulcea cu autostopul. „Păi, e simplu, o iei spre Brașov, prin Târgu Mureș. Găsești ocazii, dacă ai o mică pancartă pe care să îți scrii destinația. Te vede șoferul și oprește…sau nu. Eu am și avut bafta și m-a luat cineva de la Brașov la Brăila. Am trecut cu bacul și până la Tulcea a mai fost doar o simplă formalitate. La vapor, apoi la Maliuc și imediat, cu barcă domnului Petrescu, în Tabără, la pregătiri”, povestește Romică. E un tip înalt, cu umeri lați și o chică blondă care îl face să semene mai mult cu un viking decât cu un maramureșean, dar față tânără, de copil, nu te face să crezi că ar fi un om de care să depindă astfel de lucruri, serioase. Poartă tricouri de la asociația studențească la care lucrează și bandană cu imprimeuri jamaicane. Nu se dă în lături de la nimic, fie muncă grea sau simplă ancorare a unui cort pentru un coleg de Tabără. A fost „adoptat” de grupul de voluntari de la Iași, pentru că, trebuie spus, majoritatea celor care au pregătit Tabăra provin din Orașul celor șapte coline. 

Discreție și inele

Lucian Bolboaca este cea mai discretă prezență a grupului. Nu comentează niciodată când este ceva de făcut, nu se opune niciunei inițiative, oricât ar fi de grea. Este genul de om care măsoară de zece ori și taie o singură dată, seriozitate de bucovinean care își știe bine rosturile. Este și el doctor în ornitologie și îți poate vorbi despre păsări săptămâni întregi, dar preferă să lucreze. E unul între inelatorii din grupul de la Iași și ar pune și desface plasele de inelat toată ziua. Nu se leagă ușor de oameni, dar dacă o face, atunci poți conta pe el să te scoată din orice problema. Și nici nu e nevoie să îi spui ceva, Lucian este un tip extrem de atent la ce se întâmplă în jur, chiar dacă nu spune mereu ce vede, și se oferă să te ajute. Rar se aprinde și începe să turuie, iar colegii de la Iași știu asta și îl mai înghiontesc amical, spunând că Bucovina nu există, e tot Moldova. Atunci să te ții pledoarie pentru Rădăuțiul natal, pentru istorie, locuri și frumuseți din nordul țării. În rest, e cu ochii pe tot ce mișcă, de la insecte la păsări.

Plecat-am nouă din Vaslui…

De fapt, anul acesta, la amenajări a venit un singur vasluian, Romeo Cavaleriu, dar el face cât zece. Este doctor în biologie și membru SOR, dar amic la toartă cu majoritatea pasararilor din Iași. Fac împreună ieșiri pe munte, iar „Cumătrul”, așa cum este el alintat, a devenit pata de culoare a grupului. Este profesor de biologie la gimnaziu și liceu, dar principala lui calitate este … desaga de povești și snoave pe care este mereu gata să o deșarte la focul de tabără sau în grup restrâns. Râde, glumește, spune povestiri cu talc precum Moș Nechifor Cotcariul al lui Ion Creangă și a rămas în folclorul Taberei drept „Cumătrul Costiță”, după ce a reușit să uite la magazin o bucată de costiță pe care tocmai o cumpărase. Este omul cu cele mai multe mutări de cort din Tabăra – oriunde își așeză el cortul, răsărea în câteva ore și apă până la gleznă.  Mic de stat, pare firav, dar gena răzeșilor lui Ștefan cel Mare e greu de biruit: nu există treabă prea grea, iar dacă există, își cheamă prietenii și tot o rezolvă. Când glumește, nu știi dacă să râzi la început sau să îl iei în serios. În ziua când soseaua taberiștii, pe 15 august, s-a așezat tacticos la planul de lucru de dimineață, iar după ce a aflat care ar fi treaba lui, a oftat: „Și cum, o să lucrăm noi și dacă e sărbătoare?”. La 10 minute de la întrebare, mânuia hârlețul să mai sape un șanț de drenaj. 

Prâslea

Mezinul grupului de la Iași, care a venit la amenajarea Taberei este Vlad Amarghioalei. Are 23 de ani, dar merge la păsări din primul an de facultate, alături de cei care îi sunt și colegi de teren și profesori de facultate. Este argintul viu al grupului. Micuț, slăbuț, cu un barbișon abia mijit, Vlăduț este omul care te ajută să muți cortul, să îl ancorezi, care aduce cafeaua uitată pe masă, care ajută orice taberist fără să ceară măcar să i se aducă vreo mulțumire. Este un tip blând și o prezență discretă, pare mai degrabă un pasionat de calculatoare, trimis în Tabăra de părinți, că să îl desprindă de laptop. Nu e niciodată prea obosit să ajute, este întruchiparea a ceea ce înseamnă spiritul de voluntariat. În ciuda aspectului fizic mai puțin impunător, Vlad face de toate: sapă gropi și șanțuri, se urcă în copaci, pune mâna la orice treabă, oricât de grea ar fi. Când toți sunt obosiți, Vlăduț mai găsește resurse să facă un lucru uitat sau să termine o sarcină mai puțin importantă, care ar putea fi amânată. Nu îl subestimați nici când vine vorba despre păsări, învață de la unii din cei mai buni pasarari români și e posibil să îi și depășească. 

Esență tare –  de „maldavan”

Vitalie Ajder pare mai mult un hipster îngrijit, decât un păsărar obișnuit cu nopți dormite la cort. Pălăriuța albă, pantofii sport de culoare albastră și ținută mereu impecabilă îl recomandă mai mult pentru plimbările pe centrul Iașiului, decât pentru ieșiri în baltă. Are ceea ce italienii numesc „Una bella figura”. Dar Vitalie este unul din cei mai destoinici păsărari, om bun la toate, iar colegii ieșeni îl alintă „Maldavane”. Sapă gropi cu viteză unui salahor cu vechime, taie o cioată mai rapid ca un țapinar supărat, face noduri la funii că un marinar destoinic, iar apoi găsește puterea să mai și zâmbească la o glumă sau să spună el o snoavă din Basarabia. Vine de dincolo de Prut și are în el esența tare a moldovenilor pe care niciun imperiu nu i-a pus la pământ, indiferent de culoare. Iubește natură, dar găsește mereu cinci minute să își spele adidașii albaștri pe care îi poartă când ajunge pe stradă. În baltă, poartă bocanci sănătoși, de piele, prin care nu trece apa. E un destoinic montaniard și nu se da în lături când e vorba să ajute pe cineva. Ține mult la ceea ce face, la cei cu care a venit în Tabără și la profesorul Eugen Petrescu, ba chiar e sentimental, ca orice moldovean. Dacă o problemă pare că nu are soluții, atunci apelați la Vitalie, va găși una în doi timpi și trei mișcări. 

Noi cu sapa. NU!

Sloganul acesta se află pe tricoul Petruței Fasolă-Mătăsaru, soția biologului Lucian Fasolă-Mătăsaru. S-au căsătorit anul acesta și acum sunt inseparabili. Unii tineri căsătoriți preferă Grecia sau Italia pentru luna de miere, ei au venit să ajute la amenajarea Taberei Naționale SOR, în Delta Dunării, locul unde țânțarii au capitală. Petruța îl ajută pe Lucian la absolut orice, fie că este vorba despre inelări, unde îi așază instrumentele la îndemână, fie că este vorba despre prima cafea a zilei. „Înainte de nuntă cu ceva timp, când am ajuns eu prima oară la casă familiei Mătăsaru, am avut una din cele mai mari suprize. Tatăl Petruței, om cu haz, mi-a spus direct, înainte de a ne așeza la masă: Fasolă te cheamă, fasole o să mâncăm!”, povestește zâmbind și acum Lucian. Cei doi țin foarte mult unul la altul și și-au preluat reciproc numele de familie, dar pentru că e mai simplu, prietenii le spune Familia FM, exact ca banda în care emit unele radiouri. Lucian și Petruța sunt doi oameni discreți. Când și-au așezat corturile, au căutat un loc aproape de grupul ieșean, dar și puțin mai retras. Sunt o familie, iar colegii veniți singuri nu trebuiau să fie incomodați de prezența lor, ca familie. Au venit în mijlocul cercului de corturi doar când apa care ieșea din pământ i-a silit să se apropie. Atunci, au devenit, brusc, orologiul grupului și busola de bun simț: nimeni nu stătea mai mult decât trebuie seara, nimeni nu mai vorbea tare. Lucian era primul care decreta stingerea pentru grup, chiar dacă el deja era în sacul de dormit și îi mai lasă pe ceilalți să își povestească isprăvile de peste zi. Iar când tinerii căsătoriți nu munceau cot la cot, stăteau unul lângă altul și părea că le e de ajuns să se privească. 

Înțeleptul Manu Baltag

Deși numele de familie este cel al unei arme, baltagul, Emanuel nu are nimic din aerul unui războinic. Este sfatosul grupului și unul din cei doi consilieri ai profesorului Eugen Petrescu. Cu barbă rotundă și ochelarii pe nas, doctorul în ornitologie Emanuel Baltag pare mai degrabă un bătrân sfătos, decât un om de acțiune. Nimic mai departe de adevăr, din moment ce Manu are permis de conducere a bărcii cu care se deplasează pe canalele Deltei sau înfruntă valurile de siaj de pe Dunăre, conduce la fel de bine canoea și caiacul, este expert la ridicat și montat corturi și nu te refuză niciodată când ai nevoie de ajutor: fie că vrei apă fiartă pentru un ceai sau o cafea, fie că vrei să muți bagajele pentru trei familii. A bătut zi de zi drumul până la Maliuc pentru a aduce pâine, apă, bagaje, oameni. Cel mai greu a fost când motorul bărcii s-a oprit de cinci ori, în mijlocul unei ploi torențiale. Manu aducea o barcă plină de pâine către Tabără, de la Maliuc. Când, în sfârșit, ud până la piele, cu ochelarii aburiti așezați pe vârful nasului, a ajuns în Tabără – privitorii nu s-au prea înghesuit să îl ajute. După ce s-a descărcat pâinea, și-a văzut de drum către cort, s-a schimbat și nu a mai spus nimic, nici reproș, nici laudă. În fiecare seară, era unul dintre primii care mergea la somn. Manu are o calitate care îi aduce energie zi de zi și pentru care este invidiat: poate dormi în orice poziție, chiar și în picioare. Preferă să închidă ochii doar cu un radio în surdină, fixat pe frecvența postului național: știe că la ora 11 e teatru radiofonic, îți poate enumeră rubrici și emisiuni pe de rost, cu realizatorii lor cu tot, spre disperarea vecinului de la cortul apropiat, Vitalie Ajder.

El Presidente – Costin Ion 

Grupul de voluntari de la Iași nu ar fi complet fără lectorul universitar doctor Ion Constantin, președintele Societățîi Ornitologice Române. E un moldovean înaltuț și subțirel, cu un zâmbet atârnat mereu de colțul buzelor. Conduce mașină, barcă, orice vehicul ai nevoie, și nu profită niciodată de statutul său pentru a se impune. Ascultă răbdător toate părțile implicate și, de cele mai multe ori, preferă să ia o decizie doar cu asentimentul colegilor săi din grup. „În Tabără, eu am IQ-ul de zece, așa îmi cere dom profesor Petrescu”, glumește Costi, care vrea să spună că Tabăra are un singur lider și nu el este acela. Nu există decizie majoră la care el, Manu Baltag și profesorul Petrescu să nu se consulte, nu există plan pe care să nu îl știe. Alături de Manu Baltag, este omul căruia profesorul Petrescu îi încredințează cele mai grele sarcini din Tabără, fie că este vorba de mers cu taberistii pe lac, de făcut cumpărături, de aprovizionat bucătăria sau de ridicat anexele Taberei. Vine de când era mic în Tabere și știe unde trebuie să fie fiecare funie, prelata sau cui. Seară, îi strânge pe toți voluntarii în jurul lui și îi ascultă, face planurile pentru a două zi și râde știind că dimineață, la sosirea profesorului Petrescu, i se vor reproșa toate. „Eu deja știu cum funcționează lucrurile. Prima oară va spune că nu e bine, că suntem găgăuță, apoi ne va ascultă argumentele, le va cântări și va spune simplu – Las-o așa! Semn că e bine ce am făcut”, povestește președintele căruia apropiațîi ii spun simplu: Costi. 

Dulăii lui Eugen Petrescu

Rând pe rând, în Tabără, celor enumerați mai sus li s-au adăugat și Elena Artem, Bogdan Roșcă, Lucian Gorgan și Titi Alex. Voluntarii despre care tocmai ați citit au avut sarcinile cele mai grele în Tabăra. La 38 de grade Celsius, când radiourile spuneau că avem parte de cele mai călduroase zile din an, ei săpau șanțuri sau tăvăleau iarbă. Cu buruieni înalte până la brâu, în plin soare, erau de ajuns doar cinci minute că deveneai lac de transpirație. După două cazmale înfipte în pământ, dădeau de apă, dar căutau locul ideal pentru amplasarea bucătăriei, a sălii de mese și a corturilor de alimente, așa că au continuat să sape. La final de zi, cădeau frânți de oboseală pe pământul din care ieșea apă, pentru ca dis-de-dimineață să își mute corturile din bălți și să o ia de la capăt cu munca. Au tăvălit iarbă cât pentru trei terenuri de fotbal puse unul lângă altul, au săpat șanțuri cât pentru o companie aflată pe front, au cărat bagaje cât pentru un tren București-Constanța plin cu studenți de 1 Mai. Și-au mai auzit cârcoteli pe la colțuri, vorbe mai puțin frumoase de la oameni care așteptau să fie serviți, să le fie cărate bagajele din barcă, deși posesorii se aflau lângă ele… dar au făcut haz de necaz: au spus că sunt barcagii cu doctorate și hamali cu studii superioare, au râs amar în barbă și au reluat muncă. În cele trei săptămâni de lucru, până și profesorul Petrescu le-a schimbat apelativul: au fost pe rând – găguță, intelectuali și au terminat Tabăra regăsindu-se în: „Cheamă doi dulăi, să mutăm astea de aici”. La anul, vor veni din nou să amenajeze Tabăra.

Fotografiile din acest material au fost realizate de Eugen Petrescu (Fotografia de pe șalupă) și Claude Aube. 

 

Dacă ți-a plăcut, distribuie
Sistăm livrarea comenzilor până la ridicarea stării de urgență. Vă mulțumim pentru înțelegere.
+