Share

Știri

Între 2009 și 2019. 10 years challenge cu păsări ihtiofage

1 februarie 2019

Acum 10 ani, revista Despre Păsări a Societății Ornitologice Române găzduia un articol al profesorului Eugen Petrescu legat de soarta zonelor umede din România și despre conflictul dintre piscicultori și păsările ihtiofage. Au trecut 10 ani și vă invităm să vedeți dacă există multe deosebiri între situația de atunci și cea de acum, dacă vinovații […]

Acum 10 ani, revista Despre Păsări a Societății Ornitologice Române găzduia un articol al profesorului Eugen Petrescu legat de soarta zonelor umede din România și despre conflictul dintre piscicultori și păsările ihtiofage. Au trecut 10 ani și vă invităm să vedeți dacă există multe deosebiri între situația de atunci și cea de acum, dacă vinovații sunt pelicanii și cormoranii sau trebuie să îi căutăm printre noi. Mai jos, articolul publicat acum 10 ani în revista SOR.

Mari lacuri naturale cu statut de amenajări piscicole

S-a întâmplat ca în timpul comunismului și în țara noastră moda sovietică de sorginte stalinistă a realizării „celor mai mari” obiective economice să se impună, ba chiar să cunoască izbucniri surprinzătoare post-staliniste duse „pe cele mai înalte culmi” de megalomanul Ceaușescu ce avea să manifeste o atenție specială nu numai pentru Canalul unde staliniștii „dejiști” au eșuat, dar și pentru marea demolare a capitalei unde a patronat/generat kitsch-ul faraonic al construcțiilor, după ce se exersase în proliferarea uriașelor combinate ale industriei grele și chimice în întreaga țară, ba chiar și în combinatele zootehnice, vezi Comtim, unde gigantomania a ajuns la ea acasă.

Din păcate, în toată această cumplită perioadă și presiunea asupra celor mai faimoase zone umede din țară a fost imensă. Uriașe ostroave de la Dunăre distruse, 100.000 de hectare din însăși Delta Dunării, îndiguite, desecate în numele a ceea ce în limbajul de lemn al comunismului autohton avea să fie numit: „redarea terenurilor agriculturii” și era vorba despre terenuri care niciodată nu fuseseră ale agriculturii…

Înțelegem că n-are rost să ne mai lamentăm pe ruinele comunismului, dar nici nu putem să stăm indiferenți când, deși în teorie mort, comunismul continua să zămislească monstruoase tumori din insidioasele metastaze ascunse pretutindeni, în economie, în viața socială.

Nici mari lacuri naturale de-a lungul Dunării sau chiar din Deltă și din zona lagunară nu au rezistat preocupării creării unor gigantice amenajări piscicole, fără niciun precedent în țările vest-europene.

Lacuri naturale deosebit de importante pentru biodiversitate precum Bistreț, Suhaia, Gălățui, Iezer-Călărași, Bugeac, Oltina-Iortmac, Dunăreni, Jijila, Măxineni, Babadag, Obretin, Dranov și altele au dobândit statut de amenajări piscicole și, după 1989, au fost scoase la mezat/concesionat pe sume derizorii. Astăzi, concesionarii se consideră proprietari, dovadă că mai peste tot au pus pancarte de avertizare, care toate sună: Interzis – proprietate privată! Niciodată nu am văzut vreuna pe care să scrie proprietate de stat, concesionată…

Concesionarii se comportă ca niște proprietari, nesocotind sau răstălmăcind legile și clauzele contractuale, transformând lacuri naturale exceptional de importante pentru biodiversitate în terenuri agricole cum s-a întâmplat cu lacurile Jijila, Gălățui, Iortmac…

Marile amenajări piscicole s-au dovedit un fiasco chiar și atunci în communism, când furajele erau aproape gratis, iar energia electrică necesară pompării apei din sau în lac era oferită de stat la prețuri preferențiale, minimale. Astăzi, când toate sunt la prețuri europene și aproape toate aceste uriașe și hibride amenajări piscicole sunt falimentare, concesionarii se întrevede că se vor transforma sau deja s-au transformat într-o eternă masă de jeluitori clientelari care va da buzna la pleașca compensațiilor din banii Uniunii Europene pentru „daunele uriașe” pe care le-au suferit ei, vezi Doamne, din cauza păsărilor ichtyofage.

A încuraja în viitorul apropiat o astfel de înșelătorie pe bani europeni care până la urmă sunt și bani guvernamentali, acceptând bunul plac al câtorva pentru mutilarea în continuare a unor habitate exceționale pentru floră și faună, care pe deasupra sunt și proprietate de stat, ar fi una din marile erori cu consecințe imprevizibile pentru protecția mediului și a păsărilor în mod deosebit.

Ca să nu ne reîntoarcem la neocomunism pentru a susține din nou cu fonduri uriașe căratul apei cu ciurul, e cazul ca Ministerul Mediului și Ministerul Agriculturii să apuce taurul de coarne și să decidă că lacurile naturale, chiar dacă în communism au fost transformate în amenajări piscicole, sunt și vor rămâne naturale, putând fi folosite doar ca orice lac natural din țară. Activitatea de piscicultură, de exploatare prin adevărate și moderne ferme piscicole să se dezvolte în bazine artificiale de mici sau moderate dimensiuni, care să poată fi protejate eficient și unde să se producă intensiv pește, așa cum se întâmplă în toate țările civilizate. Să se termine cu așa-zisa cultură supra-extensivă a peștelui în lacuri naturale de sute și de mii de hectare și asta numai pentru că în comunism niște inconștienți au considerat că se poate și altfel, după metoda stalinistă care genera frisoane de mândrie în activiștii de partid când raportau că au cele mai mari ferme piscicole din Europa.

Astăzi, cele mai multe din lacurile naturale mutilate în amenajări piscicole au ajuns un fel de cuibușoare de nebunii ale noii clase de îmbogățiți care se văd patroni pe uriașe „luciuri” de apă din avuția tuturor românilor, unde se organizează pentru inimile sensibile ale unui cerc restrâns, departe de prostime, ciorbe de pește și vânători speciale pentru protipendadă și pentru străini (italieni mai ales), iar între timp se plâng autorităților că pelicanii le-au mâncat pește în valoare de multe sute mii de euro într-o lună.

Dacă în aceste lacuri naturale cu regim de crescătorie se poate practica un pescuit rațional și se poate asigura un oarecare management al repopulării cu puiet sau se pot aduce unele îmbunătățiri hidrologice respectând flora și fauna salbatice și dacă de aici va rezulta un câștig pentru eventualul concesioar este foarte bine, dar dacă acesta nu va face față, economic vorbind, exploatării unui bun sălbatic cu tot ceea ce implică aceasta… să falimenteze, iar lacurile să se întoarcă 100% la regimul natural, pentru că nu considerăm că e normal ca un concesionar al unui mare lac din Rezervația Biosferei Delta Dunării, de exemplu, să poată spune, cum s-a mai și întâmplat, „veniți și luați-vă pelicanii din ferma mea că altfel îi împușc!”.

De ce s-or fi agățând azi oare cu atâta disperare agenții economici sau chiar autoritățile ca de un dat insurmontabil de faptul că, în comunismul tuturor posibilităților, unor bunuri naturale li s-a schimbat încadrarea printr-o decizie, de cele mai multe ori criminală? De ce acea decizie să rămână bătută în cuie pe vecie ca și cum ar fi fost dată de Dumnezeu?? Oare nu pentru că aceia care au pus mâna pe aceste grase concesiuni, adevărate latifundii ale bunului plac, sunt oameni de bine care trebuie protejați mai ales acum când posibile, grase compensații guvernamentale sau europene par să se întrevadă la orizont sporindu-le multora speranțele în acel, vorba ceea, „trai, neneacă, pe banii babachii!”?

Pentru ca să nu se creadă că punctul nostru de vedere este al unor ecologiști extremiști, oare n-ar fi bine ca, la o inițiativă guvernamentală, să fie convocată o comisie de analiză din care să facă parte cercetători români și europeni, specialiști în piscicultură, pentru a se decide spre ce fel de piscicultură ne îndreptăm – spre cea extensivă de sorginte stalinistă sau spre cea intensivă caracteristică pisciculturii moderne…

Când majoritatea lacurilor enumerate la început, însumând zeci de mii de hectare, continuă să fie și azi în România unele dintre cele mai atractive locuri pentru păsări, multe cu statut de protecție special, e oare firesc să încurajăm acea modalitate comunistă de piscicultură care la vremea ei începuse cu programe de cercetare pentru eliminarea păsărilor consumatoare de pește??

Ce să facem? Să venim să ne luăm pelicanii, egretele, stârcii, toate păsările până la urmă, și… cum spunea Octavian Goga în poezia „Oltul”… „Să ne mutăm în altă țară”…??

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România