Share

Păsările lunii iunie – chirele și chirighițele

Se apropie vara și, în mod normal, vacanța și concediul nu sunt departe. Majoritatea dintre noi asociază această perioadă cu marea, iar printre lucrurile care ne vin în minte, pe lângă apă și plaje cu nisip, sunt și păsările marine. Iar chirele și chirighițele, alături de pescăruși, sunt prezențe vizuale și auditive legate predominant de mediul acvatic.

Chire de mare

Familia/Genul

Aceste păsări – care în română au mai multe denumiri – chire, chirighițe sau pescărițe (în engleză toate sunt tern) sunt încadrate în mai multe genuri (dintre care la noi sunt prezente genul Sterna, Thalasseus și Sternula – chirele, Chlidonias – chirighițele, Hydroprogne și Gelochelidon – pescărițele) și alături de pescăruși sunt parte din familia Laridae.

Sunt păsări zvelte, de talie mică spre medie, cu aripi lungi, înguste și ascuțite, coadă lungă și bifurcată, cioc lung și ascuțit.

Unde le vezi

Sunt răspândite pe aproape tot globul și întotdeauna legate de apă, zone marine, lacuri sau râuri, fiind conectate ecologic cu astfel de zone, prin cuibărit și hrănire. În România sunt răspândite pe întreg teritoriul, însă mai ales în zonele joase de câmpie bogate în zone acvatice. În interiorul arcului Carpatic prezența lor este mai rară și localizată. Cea mai reprezentativă zonă este cea de sud-est, care include cursul inferior al Dunării cu lacurile aferente, zona Deltei și litoralul Mării Negre – unde sunt prezente toate speciile care cuibăresc la noi.

Chire de baltă

Hrana

Marea majoritate a speciilor sunt ichtiofage și prind peștii prin plonjare în apă: zboară continuu la distanță mică deasupra întinderilor de apă și plonjează ca o săgeată în momentul în care zăresc un pește la suprafața apei (de obicei nu se scufundă). Unele specii însă (chirighițele) sunt preponderent insectivore, hrănindu-se în același mod ca rândunicile.

Cuibărit

Toate speciile de la noi sunt coloniale, cuibărind în zone acvatice sau în imediata lor apropiere. Cuiburile sunt rudimentare, adâncituri în sol sau construcții minimale din materiale vegetale, amplasate fie în zone de maluri (pe nisip sau pietriș), fie pe vegetația plutitoare a suprafețelor deschise de apă.

Chirighiță cu obraz alb

Migrație

În zonele mai reci sau temperate, toate speciile sunt migratoare, inclusiv cele de la noi. Cele ale căror distribuții se întind și în zone mai calde sunt sedentare în respectivele regiuni. Speciile care cuibăresc la noi pleacă de obicei toamna și iernează în sudul Mediteranei (nordul, centrul și chiar sudul Africii), adesea în zone litorale (sudul Mării Mediterane, Marea Roșie, Oceanul Indian etc.). Chira polară este considerată specia cu cea mai lungă migrație, zburând din teritoriile arctice de cuibărit până în Antarctica și înapoi în fiecare an, cea mai scurtă rută fiind de 19.000 de kilometri.

Specii reprezentative

Chira de baltă este o specie întâlnită în zonele costiere, dar și pe lacurile și râurile de interior. În penajul de vară pasărea adultă are capul și fruntea negre, picioarele roșii, ciocul roșu-portocaliu cu vârful negru, spatele gri și abdomenul gri deschis. Iarna, ciocul este negru și picioarele roșu închis. Aripile sunt lungi și ascuțite și coada bifurcată (asemănătoare cu cea a rândunicii, care dă numele de specie-hirundo), care o ajută să execute zbor acrobatic, cu întoarceri și răsuciri bruște.

Este o specie cu distribuție circumpolară, cuibărind în Europa, Asia și America de Nord. Este cea mai comună specie de chiră din România, cuibărește pe întreg teritoriul țării, în zonele joase, mai abundentă în afara lanțului carpatic și în special în Delta Dunării. Migrează în vestul și sudul Africii, la noi fiind oaspete de vară.

Cuibărește colonial (foarte rar izolat), uneori împreună cu alte specii acvatice, cuibul fiind situat pe sol sau pe vegetația acvatică, de preferat pe insule, din motive de protecție. Se hrănește cu pește, dar și cu crustacee și insecte. Zboară cu capul în jos în căutarea peștilor, pe care îi prinde prin plonjare în apă. Deseori este victimă a cleptoparazitismului, hrana fiindu-i furată de alte specii.

Chira de baltă este comună, cu populații stabile. Modificarea și degradarea habitatului de cuibărire și deranjul în timpul cuibăritului sunt principalele amenințări la adresa speciei.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Pescărița mare este chiar cea mai mare chiră, anvergura aripilor sale de peste o sută de centimetri depășind-o pe cea a unor specii de pescăruși. Și zborul seamănă mai degrabă cu al unui pescăruș, decât cu cel al chirelor. Pasărea are penajul dorsal gri, ventral alb, ciocul mare și roșu, capul și picioarele negre, fiind relativ ușor de identificat.

Este o specie care cuibărește în Europa, Asia, Africa, Australia (și Noua Zeelandă) și America de Nord, preferând țărmurile și mai ales insulele izolate. În România specia este întâlnită doar în perioada de migrație și pe timpul verii, deși nu cuibărește. Majoritatea observațiilor sunt din zona litorală și Delta Dunării.

Pescărița mare este o specie colonială, care își apără agresiv teritoriul și colonia. Cuibărește cu alte specii de chire și de pescăruși, având cuibul situat pe sol. Sunetul în zbor este asemănător unui croncănit de stârc, iar gălăgia din colonii poate fi uneori asurzitoare.

Se hrănește predominant cu pește, din ape sărate și dulci, după care plonjează de la înălțime. Se deplasează distanțe de până la 60 de kilometri depărtare de cuib pentru hrană, care mai include și insecte, ouă, puii de păsări și rozătoare. Puii pescăriței mari sunt hrăniți o perioadă mai mare de timp decât ai speciilor înrudite, uneori până în iarnă.

Specia este larg răspândită, cu populații în creștere în Europa și mai ales în America de Nord. Modificarea și degradarea habitatului de cuibărire și deranjul în timpul cuibăritului sunt principalele amenințări la adresa speciei.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Chira de mare este o chiră de dimensiuni medii, cu lungimea de 40 de centimetri și siluetă aparte. Are capul negru și o creastă zburlită pe creștet. Ciocul este lung, subțire, negru cu vârf galben. Aripile lungi, înguste și spatele sunt gri, restul penajului, inclusiv coada în furculiță, este alb și picioarele negre.

Specia cuibărește în Europa (în jurul mărilor Neagră, Caspică și Mediterană) și în cele două Americi. În România se cunoaște o singură locație de cuibărit, Golful Musura. Iernează în zonele litorale ale Africii și sud-vestul Asiei.
Chira de mare este o specie care cuibărește colonial, pe sol, pe plaje nisipoase și pe insule joase. Nu este foarte agresivă, dar se asociază în colonii cu specii care pun pe fugă prădătorii.

Se hrănește cu pește, pe care îl urmărește cu în zbor, privind în jos și pe care îl prinde prin plonjări bruște de la înălțimi mai mari decât alte chire. Se deplasează câteva zeci de kilometri după hrană. Când este vânt și se formează valuri, se hrănesc în grup în zona unde se sparg valurile. Masculul oferă pește femelei, ca parte a curtării.

Specia este larg răspândită, cu populații relativ stabile, unele fluctuante, cum e cea europeană. Modificarea și degradarea habitatului de cuibărire, deranjul în timpul cuibăritului, colectarea ouălor și vânătoarea sunt principalele amenințări la adresa speciei.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Chirighița cu obraz alb este o chiră de talie mică spre medie, cu lungimea de 24-28 centimetri. Are aripile mai rotunjite și coada scurtă și ușor bifurcată. Penajul de vară este gri, capul negru în contrast cu obrajii de culoare albă, picioarele și ciocul sunt roșii.

În România, specia este oaspete de vară și cuibărește fragmentat, mai ales în zonele umede din afara arcului carpatic, fiind mai abundentă în Delta Dunării și în complexul lagunar. În interiorul arcului Carpatic cuibărește izolat, doar în câteva locații.

Chirighița cu obraz alb cuibărește colonial în zone cu apă mică și mlaștini, cuiburile fiind situate pe vegetația acvatică emergentă, chiar și pe frunze de nufăr, la 1-2 metri distanță. Puii pot părăsi cuibul la o zi după eclozare și se ascund în vegetație. Sunt hrăniți în continuare de părinți timp de câteva săptămâni.

Se hrănește în principal cu insecte terestre și acvatice, pe care le prinde fie de pe suprafața apei, fie în zbor. Nu execută zbor staționar și doar arareori plonjează după pește, precum chirele. Caută hrana și la 9 kilometri distanță de cuib.

Specia are o răspândire largă, cu populații stabile. Principalele amenințări sunt legate de regularizarea cursurilor apelor curgătoare și drenajul zonelor umede, deranjul la cuib prin turism și sporturi nautice, pescuit cu plase și poluarea apelor.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cum le poți ajuta

Fiind specii acvatice, sunt sensibile la plasele și cârligele cu momeală pe care pescarii le abandonează în apă, existând riscul să se rănească sau chiar să moară în timp ce se hrănesc. Putem ajuta păsările acvatice, nu doar chirele și chirighițele, dacă nu lăsăm în natură urme ale trecerii noastre, fie că vorbim despre plase vechi de pescuit sau despre diferite recipiente de plastic.

Június hónap fajai – a csérek és a szerkők

Bevezető

Közeleg a nyár, és így természetesen a vakáció és a szabadság sincs messze. Többségünk ezt az időszakot a tengerrel köti össze, és a víz meg a homokos tengerpart mellett, az első dolgok között jutnak eszünkbe a tengeri madarak is. A csérek pedig, a sirályokkal együtt, úgy látványban mint hangban, főleg a vizes élőhelyeken vannak jelen.

Család/Nem

Ezek a madarak, amelyeket magyarul szerkőknek és cséreknek nevezünk (az angolban mind a tern nevet viselik) több nembe sorolhatóak (nálunk a Sterna, Thalasseus, Sternula, Hydroprogne és Gelochelidon – csérek és a Chlidonias – szerkők nemzetsége van jelen) és a sirályokkal együtt a sirályfélék (Laridae) családjába tartoznak. Karcsú, kis és közepes méretű madarak, hosszú, keskeny és hegyes szárnnyal, hosszú, villás farokkal valamint hosszú és hegyes csőrrel.

Hol látod őket

Szinte az egész bolygón elterjedtek, mindig víz mellett, tengerpartok, tavak vagy folyók közelében, hiszen táplálkozásuk és költésük ezen élőhelyekhez köti őket. Romániában az egész országban megtalálhatóak, de főleg az alacsonyan fekvő, vizes élőhelyekben gazdag területeken. A Kárpátokon belül jelenlétük ritkább és lokalizált. Az állomány legnagyobb része az ország délkeleti részében található, amely magába foglalja a Duna alsó folyását a hozzá tartozó tavakkal, a Deltát és a Fekete-tenger parti övezetét, ahol a nálunk költő összes faj jelen van.

Táplálkozás

A fajok többsége ichtiofág, és a halakat a vízbe csobbanva kapják el: a vízfelszínhez közel repülnek, és nyílként vágnak a víz alá, ha a felszínhez közel úszó halat pillantanak meg (általában nem merülnek mélyre). Egyes fajok (a szerkők) ugyanakkor főleg rovarevők, és ugyanúgy táplálkoznak, akár a fecskék.

Költés

Az összes nálunk költő faj koloniális és vizes élőhelyeken vagy azok közelében fészkelnek. A fészkek kezdetlegesek, apró mélyedések a talajban, vagy növényi anyagból készült egyszerű építmények, melyeket vagy a parti zónában (homok- vagy kavicspadokra) vagy a nyílt vízen úszó növényzetre helyeznek.

Vonulás

A hideg valamint a mérsékelt égövi területek minden faja vonuló, a mieinket is beleértve. Azok, amelyeknek elterjedése melegebb éghajlatokig húzódik, az adott régiókban állandóak. A hazánkban költő fajok általában ősszek távoznak és a telet a Földközi-tengertől délre (Afrika északi, középső vagy akár déli részén), gyakran tengerparti övezetekben (a Földközi-tenger déli, a Vörös-tenger vagy az Indiai óceán partvidékén) töltik. A sarki csér, mely a világ leghosszabb távú vonulója, az Északi-sakron található költőterületéről minden évben egészen a Déli-sarkig és vissza repül; a legrövidebb útvonal is 19000 kilométer.

Képviselő fajok

Küszvágó csér (Sterna hirundo)

A küszvágó csér a tengerpartok faja, de gyakran előfordul tavak és folyók mentén is. Nászruhában a kifejlett madarak feje és homloka fekete, lába vöröses, narancsvörös csőre hegye fekete, háta szürke valamint hasi része halványszürke. Nyugalmi ruhában csőre fekete és lába sötétvörös. Hosszú szárnyainak vége elhegyesedő, farka villás (innen ered tudományos neve mely a füstifecskére utal), mely akrobatikus röptét segíti elő.

Elterjedése cirkumpoláris, fészkel Európában, Ázsiában és Észak-Amerikában egyaránt. Romániában a leggyakoribb csérfaj, mely az ország teljes területén előfordulhat a hegyvidékek leszámítva. Leggyakoribb mégis a síkságokon és főleg a Duna-Deltában. Nyugat- és Dél-Afrikában tele, így nálunk csak nyári vendég.

Kollóniálisan költ (nagyon ritkán magányosan), gyakran más vizifajokkal közösen. Fészkét a földre vagy úszó növényzetre teszi. Előnybe részesíti a szigeteket melyek védelmet nyújtanak a ragadozók ellen. Kisméretű halakkal táplálkozik, de elfogyaszt rákokat vagy rovarokat is. Lehajtott fejjel repül a víz fölött zsákmánya után kémlelve, melyet a vízbe merőlegesen zuhanva kap el. Gyakran esik kleptoparazitizmus áldozatául, mikor más madarak elcsenik zsákmányát.

A küszvágó csér széles elterjedésű faj melynek populációi stabilak. A vizes élőhelyek átalakítása valamint leromlása és a költés ideje alatti zavarás képezik a legjelentősebb veszélyeztető tényezőit.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Lócsér (Hydroprogne caspia)

A lócsér, a több mint egy méteres szárnyfesztávolságával meghaladja egyes sirályfajok méretét is, és így a legnagyobb csérnek számít. Röpte is inkább a sirályokéra mint a csérekére hasonlít. A fajt szürke hátával, fehér hasával, nagy, piros csőrével valamint fekete fejével és lábaival viszonylag könnyű felismerni.

Európában, Ázsiában, Afrikában, Ausztráliában (Új-Zélandon is) valamint Észak-Amerikában költ, előnyben részesítve a partvonalakat, és főleg a magányos szigeteket. Országunkan a megfigyelések többsége a tengerparti övezetből és a Duna-Deltából származik.

Telepesen költő faj, a lócsérek agresszíven védik a területüket és a kolóniájukat. Más csérfajokkal és sirályokkal, a földön fészkel. Röptében kiadott érdes kiáltása a gémekére emlékeztet, a kolóniák zaja fülsiketítő lehet.

Főleg édes és sósvízi halakkal táplálkozik, amelyek után a magasból vetődik a vízbe. Rovarokkal, tojásokkal, madárfiókákkal és rágcsálókkal kiegészülő tápláléka után akár 60 kilométerre is eltávolodhat a fészkétől. A lócsérek fiókáikat a rokon fajoknál hosszab ideig, akár télig etetik.

Széles elterjedésű, állománya Európában és főleg Észak-Amerikában növekvő tendenciát mutat. A fajt főleg a költőterületeken bekövetkező változások és az élőhelyek degradációja valamint a költés közbeni zavarás veszélyezteti.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Kenti csér (Thalasseus sandvicensis)

A Kenti csér (Thalasseus sandvicensis) közepes méretű csér, 40 centis testhosszal, és karcsú termettel. Feje fekete, borzas búbbal. Csőre hosszú, vékony, fekete, hegye sárga. Hosszú, keskeny szárnyai és háta szürke, a tollazat többi része, a villás farokkal egyetemben fehér, lábai feketék.

A faj Európában (a Fekete-, Kaszpi- és Földközi-tengerek környékén) és a két amerikai kontinensen költ. Hazánkban egyetlen költőhely ismert, a Musura öbölben. Afrika és Ázsia partmenti övezetében telel.

Telepesen, a földön fészkel, homokos partokon és alacsony szigeteken. Nem nagyon agresszív, viszont a kolóniákban olyan fajokkal társul, amelyek megfutamítják a ragadozókat.

Halakkal táplálkozik, amelyeket lefelé nézve, röptében követ és amelyek után a többi csérhez képest magasabbról vág a vízbe. Akár pár tíz kilométert is megtehet élelem után kutatva. Amikor a szél felkorbácsolja a hullámokat, csoportosan vadászik, a hullámtörések környékén. Az udvarlás részeként a hím halat ad a tojónak.

A faj széles elterjedésű, viszonylag stabil, illetve, az európai esetén, fluktuáló állományokkal. Főleg a költőterületeken bekövetkező változások és az élőhelyek degradációja, a költés közbeni zavarás, valamint a tojások gyűjtése és a vadászat veszélyezteti.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Fattyúszerkő (Chlidonias hybrida)

Hogyan segíthetsz nekik

Vízi fajok lévén érzékenyek a horgászok által a vízben hagyott hálókra és felcsalizott horgokra, amelyekkel táplálkozás közben megsérthetik magukat, vagy amelyek miatt akár el is pusztulhatnak. Azzal segíthetünk a vízi madaraknak, nem csak a cséreknek és szerkőknek, ha nem hagyunk nyomot magunk után, legyen szó régi halászhálókról és zsinórókról, vagy különböző műanyag dobozokról.

Dacă ți-a plăcut, distribuie