Share

Păsările lunii martie – Ciocănitorile

Poate că „muzica” ciocănitorilor nu e cântecul clasic asociat de noi cu primăvara, majoritatea speciilor fiind alături de noi pe tot parcursul anului. Dar cu siguranță luna martie e perioada în care aceste păsări devin mai active și prin darabanele lor inconfundabile ne transmit că e cazul să luăm primăvara în serios.

Ciocănitoare neagră

Familia/Genul

Ciocănitorile aparțin familiei Picidae. Sunt păsări de talie medie, cu corp robust, adaptate la cățărat și excavat scorburi în arbori (cu excepția capîntorturii). Au picioare scurte și puternice, cu labă zigodactilă (2 degete îndreptate în față și 2 în spate) și gheare ascuțite.  Coada cu pene rigide o folosesc ca punct de sprijin când se hrănesc, urcă sau coboară pe scoarța arborilor. Craniul este adaptat pentru excavat: cutia craniană mărită, oasele îngroșate și sistemele de articulații adaptate pentru vibrații. Ciocul este puternic, drept, ascuțit spre vârf, folosit ca daltă. Limba este lungă, retractilă și lipicioasă, folosită pentru extras insecte de sub scoarța arborilor; când este retrasă, se înfășoară și este ”depozitată” parțial în jurul craniului, protejând suplimentar creierul.

În România cuibăresc 10 din cele 11 specii întâlnite în Europa. Singura specie care migrează este capîntortura, restul sunt rezidente.

Ghionoaie verde

Unde le vezi

Ciocănitorile pot fi observate din Delta Dunării până în zona de munte, în habitate cu arbori în abundență sau izolați. Sunt în general păsări solitare; majoritatea au un zbor ondulat, sinusoidal. O caracteristică aparte este darabana – lovirea repetată cu ciocul a unei suprafețe tari, rezonante, care înlocuiește cântecul; este metoda de comunicare folosită de ambele sexe, dar mai mult de către mascul, pentru a marca teritoriul. Mai putem observa ciocănitorile și în timp ce fac băi de furnici, când se lasă „călcate” de insecte; se crede că ajută la deparazitare și întreținerea penajului.

Hrană

Se hrănesc predominant cu insecte xilofage (care consumă lemn), dar unele specii sunt omnivore și oportuniste: consumă furnici, termite, larve de coleoptere, dar și fructe, alune, semințe de conifere, sevă sau chiar ouă de păsări și mici rozătoare. Iarna, unele specii vizitează hrănitorile, atrase în special de grăsimea animală.

Ciocănitoare pestriță mare

Cuibărit

Cuibăresc în scorburi pe care le excavează în trunchiul arborilor, de regulă una nouă în fiecare an, scorburile abandonate fiind folosite de alte specii. Majoritatea sunt legate de habitatele forestiere, însă unele specii cuibăresc și în parcuri, grădini sau livezi.

Migrație

Singura specie care migrează pe distanță lungă este capîntortura, preferința pentru furnici și ciocul mai scurt și moale făcând iernarea aici imposibilă. Restul speciilor sunt rezidente, efectuând doar mișcări locale, în special exemplarele tinere.

Capîntortură

Specii reprezentative

Este cea mai comună dintre speciile de ciocănitori pestrițe – cele cu penaj de bază alb-negru. Spatele este negru, umerii au o pată ovală albă mare, bărbia, gâtul și abdomenul sunt albe, iar zona codală roșu aprins. Masculul are o pată roșie pe ceafă, care lipsește la femelă. Obrazul are două pete albe, separate de o dungă neagră, pe când la ciocănitoarea de grădini (Dendrocopos syriacus), cu care poate fi confundată, pata albă e continuă. Zona codală la ciocănitoarea de grădini e roșie deschis, altă deosebire utilă pentru identificarea celor 2 specii.

Specia cuibărește din vestul Europei până în extremul orient. În România cuibărește în toată țara, din Deltă până în zona montană. Sedentară, iarna prezintă deplasări reduse dictate de condițiile meteo.

Cuibăresc în toate tipurile de păduri, chiar și în parcuri, grădini și livezi. Clocesc ambele sexe, de obicei femela ziua, iar masculul noaptea, ultimul se ocupă predominant de hrănirea puilor; puii sunt foarte gălăgioși la cuib când primesc și așteaptă hrana.

Cea mai agresivă ciocănitoare pestriță din Europa, bate darabana frecvent, aproape tot anul, 10 – 16 lovituri pe secundă, executate în lemn mort și alte substraturi care asigură rezonanță puternică – stâlpi de lemn sau de metal, rigole de plastic sau ”farfuriile” antenelor de satelit.

Este cea mai omnivoră specie de ciocănitoare, având o dietă flexibilă, în funcție de disponibilitate, zonă și perioadă: consumă predominant nevertebrate pe care le scoate de sub scoarța arborilor (afide, gândaci, muște, viespi, păianjeni, furnici), dar și semințe de conifere, seva arborilor primăvara, diferite fructe iarna, pe care le caută și pe sol; uneori consumă și ouă și pui de pasăre. Pentru a putea sparge hrana și scoate semințe din conuri, folosește diferite suprafețe sau crăpături pe post de nicovală. Este singura dintre ciocănitori care creează și utilizează în mod repetat aceste locații, fapt ce dovedește clar utilizarea de unelte.

Este amenințată de degradarea și dispariția habitatelor. În zonele forestiere, extragerea sistematică a arborilor bătrâni și a lemnului mort, reduce disponibilitatea locurilor de cuibărit și a surselor de hrană.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Ciocănitoare de talie medie (27 cm), cu cap gri, spate verde și partea ventrală gri deschis. Masculul are o pată roșie doar pe frunte, care lipsește la femelă, spre deosebire de ghionoaia verde, la care ambele sexe au o bandă roșie de la frunte până la ceafă. Are zbor ondulat.

În România este foarte răspândită, cuibărind din Delta Dunării, până în zona dealurilor submontane, fiind mai rară în zonele de câmpie. Sedentară, preferă habitatele forestiere mature, rare, cu luminișuri sau poieni. Nu intră foarte adânc în pădure pentru cuibărit, dacă pădurea este foarte densă preferă periferia. Poate cuibări și în localități, în parcuri cu arbori maturi și zăvoaie. Este o specie solitară.

Darabană puternică și rapidă, durează 1-2 secunde, cu 20-40 de lovituri pe secundă. Cântecul, o serie de ”chii chii cuu cuu”, este mai clar, dar mai rar, mai melancolic decât al ghionoaiei verzi.

Se hrănește cu insecte, în special cu furnici, pe care le colectează din galerii cu ajutorul limbii lungi și lipicioase; se hrănește preponderent pe sol. Iarna consumă și fructe și vizitează hrănitorile, atrasă mai ales de grăsimea animală oferită.

Excavează cuib nou aproape în fiecare an, în copaci putreziți sau cu lemn moale, la peste 3 m înălțime. Are cea mai mare pontă dintre ciocănitori, până la 10 ouă, dar și mortalitatea este mare iarna, zăpada acoperind furnicarele, principala sursă de hrană.

Ca în cazul tuturor speciilor de ciocănitori, degradarea și dispariția habitatelor, precum și extragerea sistematică a arborilor bătrâni și a lemnului mort din păduri, reduce disponibilitatea locurilor de cuibărit și a surselor de hrană.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cu o înălțime de 45 de cm și anvergura aripilor și de 73 de cm, este cea mai mare ciocănitoare din Europa. Coloritul este complet negru (se aseamănă cu ciorile), cu ochi albi evidenți, cu roșu puternic pe întreg creștetul la mascul și doar în partea posterioară, pe ceafă, la femelă. Ciocul este masiv, 5 cm, gri, în formă de daltă, gâtul subțire și lung. Zboară cu capul ridicat, cu traiectorie dreaptă, nu ondulat, ca majoritatea ciocănitorilor.

În România este foarte răspândită, cuibărind din Delta Dunării (unde este destul de abundentă), până în zona montană a pădurilor de molid. Este o specie forestieră, dar poate cuibări și în habitate similare (parcuri dense cu arbori maturi, zăvoaie).

Are cea mai puternică darabană, ca de mitralieră, cu 15-20 lovituri pe secundă și 4-7 serii pe minut; masculul bate darabana mai mult, mai puternic, mai rapid și mai lung.

Se hrănește predominant cu insecte, în special furnici (până la 1000 la o singură masă). Cu ciocul puternic excavează adânc și decojește apoi suprafețe mari din scoarța copacilor, pentru a ajunge la hrană.

Pentru cuibărit excavează o cavitate nouă aproape în fiecare an, cam în 2 săptămâni, cu gaură de intrare mare ovală, de 10×15 cm și adâncime de 60 cm. Este considerată specie cheie deoarece furnizează cavități mari pentru cuibărire unor specii care nu pot să le excaveze singure, cum ar fi minunița sau speciile de rațe care cuibăresc în arbori (rața sunătoare).

Extragerea sistematică a arborilor maturi și a lemnului mort (sursă de hrană) influențează negativ densitatea speciei.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este cea mai atipică dintre ciocănitori, are un colorit de camuflaj, cu nuanțe de gri și maro ciocolatiu, iar sexele sunt asemănătoare. Are un cioc mic și „moale”, fiind singura ciocănitoare de la noi care nu bate darabana, nu perforează scoarța pentru a găsi hrana și nu își excavează cuibul. Ocupă cuiburi naturale, excavate de alte specii, și scorburi artificiale. Coada este moale, nu este folosită ca sprijin în timpul cățărării. Picioarele cu laba zigodactilă (două degete îndreptate în față și două în spate) sunt caracterul cel mai evident de ciocănitoare.

Este răspândită pe tot teritoriul țării, din Delta și lunca Dunării, până în zona dealurilor înalte. Preferă habitate deschise, pentru a se putea hrăni pe sol, cu arbori maturi cu cavități naturale pentru cuibărit. Cuibărește în pajiști sau pășuni cu arbori, livezi, liziere de pădure sau zăvoaie.

Hrana principală sunt furnicile, pe care le consumă predominant pe sol. Folosește limba, care este acoperită cu un strat lipicios, pentru a le ”culege”.

Din cauza preferinței pentru furnici și a faptului că nu poate să excaveze în lemn pentru căutarea hranei pe timp de iarnă, este singura ciocănitoare obligată să migreze: pleacă în septembrie și se întoarce în aprilie.

Nu bate darabana, dar cântecul este caracteristic, o serie de 12-18 scâncituri puternice, „tie-tie-tie-tie”. Când devine defensivă, sâsâie și se mișcă precum șerpii; își poate roti capul aproape 180 de grade, comportament care i-a dat numele în mai multe limbi (și în maghiară, nyaktekercs, și în engleză, wryneck, este similar).

Specia este afectată de schimbările climatice, în special de creșterea cantității de precipitații în sezonul de cuibărit. În plus, tăierea arborilor maturi și procesul de întinerire a livezilor pot avea consecințe negative, ultimul mai ales dacă se face concomitent pe suprafețe mari.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cum le poți ajuta

Susținând un management forestier corespunzător nevoilor ecologice ale speciei. Metodele actuale, de extragere continuă din păduri a arborilor maturi și scoaterea lemnului mort, influențează negativ prezența și densitatea speciilor de ciocănitori. Suplimentar, utilizarea de pesticide pentru combaterea speciilor invazive forestiere poate avea efect negativ asupra lor.
În iernile grele, cu zăpadă abundentă, alimentarea hrănitorilor, în special cu grăsimi animale, poate ajuta ciocănitorile.

Bevezető

A fakopáncsok “éneke” sokunk számára talán nem tartozik feltétlenül a tavasz hangjai közé, hiszen a fajok többsége egész évben velünk van. Viszont március mindenképpen az a hónap, amikor ezek a madarak aktívabbá válnak, és összetéveszthetetlen dobolásukkal a tudtunkra adják, hogy ideje komolyan vennünk a tavasz beköszöntét.

Család/Nem

A fakopáncsok a fakopáncsok (Picidae) családjába tartoznak. Közepes méretű madarak, testük, a nyaktekercset leszámítva, masszív, mászáshoz és odvak kivájásához alkalmazkodott. Lábaik rövidek és erősek, lábfejükön vetélőujjal (4 ujjukból kettő előre, és kettő hátra néz) és erős karmokkal. Faroktollaik merevek, így támaszpontul szolgálnak amikor a madarak táplálkoznak, vagy a fák kérgén mozognak. Koponyájuk alkalmazkodott az odvak kivájásához: az agykoponya megnagyobodott, a csontok megvastagodtak, az ízületek alkalmazkodtak a rezgések elviseléséhez. Csőrük erős, egyenes, a vége felé elhegyesedő, vésőként működik. Nyelvük hosszú, visszahúzható és ragacsos, lehetővé téve, hogy kiszedjék a rovarokat a fák kérge alól; amikor visszahúzzák feltekeredik, és részben a koponya körül “tárolódik”, további védelmet nyújtva az agynak.

Romániában a 11 európai faj közül 10 költ. Az egyetlen vonuló képviselőjük a nyaktekercs, a többiek állandóak.

Hol láthatod őket

A Duna-Deltától egész a hegyvidékig találkozhatunk velük, úgy a fákkal sűrűn benőtt erdei, mint az elszórtan pöttyözött nyílt élőhelyeken. Általában magányos madarak; többségük röpte hullámzó. Sajátos bélyegük a dobolás – egy kemény, rezonáló felület többszörös csőrrel való ütögetése, amely az éneket helyettesíti. Mindkét nem által használt kommunikációs módszer, de főleg a hímek jelölik vele a területüket. A fakopáncsokat “hangyafürdőzés” közben is megfigyelhetjük; ez valószínűeg a paraziták ellen, valamint a tollak karbantartásában segít.

Táplálkozás

Főleg xilofág rovarokkal táplálkoznak, de egyes fajok mindenevők és opportunisták: hangyákat, teremeszeket, bogárlárvákat fogyasztanak, de ehetnek gyümölcsöket, mogyorót, fenyőmagot, fanedveket vagy akár madártojást és kisemlősöket is. Télen egyes fajok az etetőkre kihelyezett állati zsiradékokra is ellátogatnak.

Költés

A fák törzsébe vájt odvakban költenek, általában minden évben egy újban; a régi odvakat más fajok veszik használatba. Többségük erdei élőhelyekhez kötött, de egyes fajok parkokban, kertekben, vagy gyümölcsösökben is költenek

Vonulás

Az egyetlen hosszútávú vonuló képviselőjük a nyaktekercs, amelynek hangyák alkotta tápláléka valamint rövidebb és puhább csőre lehetetlenné teszik, hogy kiteleljen nálunk. A többiek állandóak, bár főleg a fiatal egyedekre jellemző a diszperziós mozgás.

Képviselő fajok

Nagy fakopáncs (Dendrocopos major)

A tarka (fekete-fehér tollazatú) harkályok közül a leggyakoribb. Háta fekete, vállán nagy fehér folttal, álla, torka és hasa fehér, míg alsó farokfedői élénkpirosak. A hím tarkóján vörös folt van, mely a tojónál hiányzik. Pofáján két, egymástól egy fekete vonallal elválasztott fehér folt figyelhető meg. Ez különbözteti meg a hozzá nagyon hasonló balkáni fakopáncstól (Dendrocopos syriacus), melynek pofáján a fehér folt egybefüggő. További megkülönböztető bélyeg, hogy a balkáni fakopáncs alsó farokfedői halványpirosak.

Széles elterjedésű faj, amely megtalálható Nyugat-Európától egészen a Távol-Keletig. Így nem meglepő, hogy Romániában előfordul az egész ország területén, a Duna Deltától egészen a hegyvidékig. Helytülő, télen az időjárási viszonyok rövidebb távolságok megtételére kényszeríthetik.

Minden erdőtípusban költ, így parkokban, kertekben és gyümölcsösökben is. A tojások kiköltésében mindkét nem részt vesz, általában a tojó nappal, a hím pedig éjszaka. Az ilyenkor igen hangos fiókák etetésével főleg az utóbbi foglalkozik.

A legagresszívebb európai harkály, gyakran dobol, szinte egész évben. Másodpercenként 10
-16 ütést mér holt fára, vagy más, jól rezonáló felületre – fa-, vagy fémoszlopokra, műanyag csatornákra vagy a műholdas antennák “tányérjaira”.

Mindenevő harkályfaj, tápláléka a hozzáférhetőség, élőhely és évszak függvényében változik: főleg a fák kérge alól összeszedett gerinctelenekkel táplálkozik (levéltetvek, bogarak, legyek, darazsak, pókok, hangyák), de elfogyasztja a fenyőmagot, tavasszal a fák nedvét nyalogatja, télen akár a földön is keres gyümölcsöket, időnként pedig megeszi más madarak tojásait illetve fiókáit is. Az élelem feltöréséhez, vagy ahhoz, hogy a fenyőtobozokból kiszedje a magokat, különböző felületeket vagy repedéseket használ ülőnek. Az egyetlen harkályunk mely saját ülőt is épít és ezt rendszeresen használja, ami határozott jele az eszközhasználatnak.

Élőhelyei eltünése és leromálsa jelenti főbb veszélyeztető tényezőit. Az öreg fák és holtfa eltávolítása az erdőkből jelentősen csökkenti táplálékforrását és költőhelyeinek a számát.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Hamvas küllő (Picus canus)

Közepes méretű harkály (27 cm), szürke fejjel, zöld háttal és világoszöld hassal. A hímnek homlokán egy vörös folt figyelhető meg, ami a tojónál hiányzik. A zöld küllő mindkét neménél a homloktól a tarkóig húzódik a fejtetőt borító vörös sáv.

Romániában nagyon elterjedt, a Duna Deltától a magas dombvidékig költ, bár az alföldön ritkább. Állandó faj, költéskor nem hatol mélyen az erdőbe, ha az nagyon sűrű, inkább az erdőszélet részesíti előnyben. Települések közelében, öreg fás parkokban vagy folyómenti fasorokban is fészkelhet.

Dobolása erős és gyors, 1-2 másodpercig tart, másodpercenkénti 20-40 ütéssel. Hangja ”ki ki kű kű kű” hangsor, tisztább, de sokkal gyérebb, bánatosabb, mint a zöld küllő kacagása.

Rovarokkal, főleg hangyákkal táplálkozik, melyeket a hangyabolyok járataiból hosszú, ragadós nyelvével gyűjt össze; ennek megfelelően sokat tartózkodik a földön. Télen gyümölcsöket is fogyaszt, illetve ellátogat a madáretetőkre is, főleg a kihelyezett állati zsíradékra.

A költéshez majd minden évben új odút váj, korhadt, vagy puha fákba, 3 méter feletti magasságban. A harkályok közül a hamvas küllőnek van a legnagyobb fészekalja, akár 10 tojással, ugyanakkor a téli mortalitás is magas, mivel a hó befedi a fő táplálékforrást jelentő hangyabolyokat.

Mint általánosan a harkályokesetében, élőhelyei eltünése és leromálsa jelenti főbb veszélyeztető tényezőit. Az öreg fák és holtfa eltávolítása az erdőkből jelentősen csökkenti táplálékforrását és költőhelyeinek a számát.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Fekete harkály (Dryocopus martius)

45 cm-es testhosszával és 73 cm-es szárnyfesztávolságával Európa legnagyobb harkályfaja. Színe teljesen fekete (hasonlít a varjakra), szeme világítóan fehér, a hímnek az egész fejteteje, míg a tojónak csak a tarkója erős vörös színű. Csőre masszív, 5 cm hosszú, szürke, véső alakú, nyaka vékony és hosszú. Felemelt fejjel, egyenesen repül, nem jellemző rá a harkályok többségénél megfigyelhető hullámzó repülés.

Romániában nagyon elterjedt, a Duna Deltától (ahol elég gyakori) egészen a hegyvidéki fenyvesekig. Erdőlakó faj, de más, hasonló élőhelyeken (sűrű, öreg fás parkok, folyó menti fasorok) is költhet.

Erőteljes dobolása van, géppuskaszerű, másodpercenként 15-20 ütéssel, percenkénti 4-7 sorozattal; a hím gyakrabban, erősebben, gyorsabban és hosszabban dobol.

Túlnyomórészt rovarokkal, főleg hangyákkal táplálkozik (étkezésenként akár 1000 hangyát is elfogyaszthat). Erős csőrével mélyen kivájja, majd lehántja a fák kérgének nagy darabjait, hogy hozzáférjen a táplálékhoz.

Költéshez szinte minden évben, körülbelül két hét leforgása alatt, új odút váj, nagy, ovális, 10×15 cm-es bejárattal és 60 cm-es mélységgel. Kulcsfajnak számít, mivel nagy méretű odvakat hoz létre, melyeket az ezek kivájására képtelen fajok, mint a törpekuvik, vagy az odúlakó récefajok (pl fütyülőréce), költésre használnak.

A táplálékforrását jelentő öreg és holt fák szisztematikus eltávolítása negatívan hat a faj sűrűségére. További információkat sora faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Nyaktekercs (Jynx torquilla)

A legkülönlegesebb harkály fajunk, rejtőszínezete szürkés és barnás árnyalatokból áll, a nemek hasonlóak. Az egyetlen fakopáncs a régiónkban mely nem dobol, nem vési költőüregeit és táplálékát, így csőre kicsi és hegyes. Fészkét másodlagos üregekbe készíti. Farka nem szolgál támasztékként, így lágy. Négy erős lábujja – amelyből kettő előre néz és kettő hátra – emlékeztet legjobban a fakopáncsokra.
Hazánkban széles elterjedésű faj, így a Duna-Deltától a magas dombvidékig egyaránt előfordul. Kedveli az öreg fákkal tarkított nyílt élőhelyeket, így gyakran találkozhatunk vele fás legelőkön, öreg gyümölcsösökben vagy erdőszéleken.
Főként hangyákat fogyaszt, így gyakran táplálkozik a talajon, ragacsos nyelvét használva. Mivel nem vés a fatestben rejtőző rovarok után, valamint a hangyák képezik tápláléka zömét, az egyetlen harkály Európában, mely vándorútra kényszerül: szeptemberben indul el telelőterületeire, ahonnan áprilisban tér vissza.
Nem dobol, éneke viszont jellegzetes, nyávogó, 12-18 hangsorból álló ‘ví-ví-ví-ví’. Védekezés gyanánt sziszeg és hosszú nyakát kígyóhoz hasonlóan akár 180 fokban tekergeti. Ezen érdekes viselkedése ihlette nevét is (angol neve is hasonló: “wryneck”).
A fajra a klímaváltozás, különösen költési időszakban megnövekedett csapadékmennyiség van negatív hatással. Emellett az öreg fák kivágása és a gyümölcsösök fiatalítása is árthat neki, ez utóbbi különösen ha egyszerre nagy felületeken történik.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Hogyan segíthetsz nekik

A fajok ökológiai igényeinek megfelelő erdőgazdálkodás támogatásával. A jelenlegi, az öreg és holt fák folyamatos eltávolítását célzó módszerek rossz hatással vannak a harkályok jelenlétére. Ugyanakkor a farontó rovarok vegyszeres irtása is negatívan befolyásolja a csoport fajait.

A kemény teleken, amikor vastag a hótakaró, az etetőre kihelyezett állati zsiradékkal is segíthetünk a harkályoknak.

Dacă ți-a plăcut, distribuie
Comenzile primite de luni până vineri vor fi prelucrate în prima zi lucrătoare din săptămâna următoare. Comenzile primite sâmbăta sau duminica vor fi prelucrate după 10 zile lucrătoare.
+