Share

Păsările lunii noiembrie – ereții

Mai puțin cunoscuți decât alte păsări de pradă, ereții sunt o categorie aparte. Este singurul grup de răpitoare diurne din Europa care își bazează vânătoarea semnificativ și pe auz. Din acest motiv le vedem zburând la mică înălțime, cu capul îndreptat în jos. La succesul vânătorii contribuie și forma capului mai aplatizată, cu disc facial asemănător celui caracteristic bufnițelor, răpitoare nocturne care se bazează și ele pe auz pentru a prinde prada.

Erete de stuf

Familia/Genul

Ereții aparțin familiei Accipitridae, o familie extrem de diversă de păsări de pradă, care mai include ulii, șorecarii, acvilele, găile și vulturii. Ereții sunt răpitoare de talie medie, cu coadă lungă și aripi lungi, puternice, cu „degete”, potrivite pentru ridicarea pe curenții de aer și planare. Prezintă dimorfism sexual accentuat.

O caracteristică a lor este zborul la joasă altitudine, atunci când vânează deasupra stufului, pajiștilor sau terenurilor agricole, cu aripile ridicate în forma literei V. Fiind carnivore, au ciocul încovoiat și picioarele puternice, pentru a putea prinde și sfâșia prada.

În Europa există 4 specii, toate 4 putând fi observate și în România: eretele de stuf, eretele vânăt, eretele sur și eretele alb.

Erete sur, mascul

Unde le vezi

Ereții preferă terenurile deschise, fie câmpii, mlaștini, turbării, terenuri agricole sau zone acvatice cu apă mică și întinderi de stuf. În România pot fi întâlnite pe întreg teritoriul țării, în zonele de câmpie și deal (fiecare specie în funcție de sezonul în care este prezentă), mai abundente în afara lanțului Carpatic.

Diferențierea femelelor și a juvenililor celor 4 specii este o provocare chiar și pentru păsărarii cu experiență, sunt atât de asemănătoare încât, uneori, mai ales pentru eretele sur și cel alb, e nevoie de fotografii pentru o identificare corectă a speciei.

Erete sur, juvenil

Hrana

Specii carnivore, se hrănesc cu mamifere mici, șopârle, insecte sau păsări, dieta variind în funcție de specie și de habitat. Hrana este prinsă, de regulă pe sol, după un zbor de supraveghere lent, la joasă înălțime, pasărea aruncându-se cu viteză asupra prăzii observate.

Cuibărit

Cuibăresc pe sol, fie în stuf, fie în vegetația înaltă, solitar, mai rar în grupuri mici, de până la 10 perechi, sau până la 30 de perechi în colonii mixte de erete alb și sur. De regulă, femela este cea care clocește 3-6 ouă, masculul fiind cel care asigură hrana în această perioadă. Maturitatea sexuală e atinsă la 2-3 ani.

Erete vânăt, mascul

Migrație

Toate 4 speciile sunt migratoare. Eretele de stuf cuibărește la noi și este parțial migrator, o mică parte din exemplarele din sud putând rămâne și peste iarnă. Eretele sur cuibărește în România în numere mici și iernează în Africa subsahariană. Eretele vânăt cuibărește în jumătatea nordică a Europei, în țara noastră fiind oaspete de iarnă. Eretele alb cuibărește în zonele stepice din estul Europei și Asia centrală și migrează pentru iernare în Africa tropicală și Subcontinentul indian, în România putând fi observat doar în pasaj. Pentru o scurtă perioadă, primăvara (prima jumătate a lunii aprilie) și toamna (ultima jumătate a lunii septembrie), cu puțin noroc, în țara noastră pot fi observate toate 4 speciile de ereți.

Specii reprezentative

Este cel mai răspândit erete de la noi, de dimensiunile unui șorecar, dar cu siluetă mai zveltă și aripi mai înguste. Prezintă dimorfism sexual accentuat. Masculul are partea dorsală tricoloră, maro, gri și negru distinctiv pe aripi și partea ventrală mai deschisă. Femela, puțin mai mare decât masculul, are un colorit mai uniform, brun, cu capul și gâtul alb-crem și este de regulă, dificil de diferențiat de juvenil.

Specia este prezentă în toată Europa, păsările din nord migrând în Africa, cele din sud și vest fiind sedentare. Eretele de stuf preferă zonele cu apă mică și întinderi de stuf, cu pajiști și fânețe în apropiere. În România este distribuit pe întreg teritoriul, la câmpie și deal, mai abundent în regiuni cu zone umede întinse. Astfel, populațiile cele mai numeroase sunt în Delta Dunării și zonele umede asociate râurilor din zonele de câmpie. Populația de la noi este parțial migratoare, în regiunile sudice putând rămâne mai multe exemplare și peste iarnă, în funcție de condițiile meteo.

Masculul are un zbor nupțial acrobatic și oferă hrană femelei, ca parte a paradei. Cuibul, construit de către femelă din materiale adunate de ambii parteneri, este situat în stuf, uneori atingând apa. Cuibărește de regulă solitar sau în mici colonii.

Eretele de stuf este o specie oportunistă, consumând mamifere și păsări, dar și hoituri. Zboară încet la joasă înălțime, cu aripile în V și capul îndreptat spre sol și plonjează rapid asupra prăzii observate cu picioarele întinse, putând schimba direcția de zbor cu până la 180 de grade.

Eretele de stuf este amenințat de secarea zonelor umede și dispariția (arderea) stufului. Efecte negative asupra speciei au și otrăvirea cu hoituri împușcate cu alice cu plumb, turbinele eoliene și utilizarea în exces a pesticidelor.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Erete mai mare, apropiat ca dimensiuni celui de stuf, dar mai zvelt decât acesta, cu aripi mai mari și mai late decât eretele alb și sur. Silueta e cea caracteristică grupului, cu coadă și aripi lungi, zbor jos, cu aripi ridicate în formă de ”V” când planează. Dimorfism sexual prezent și aici, masculul având penaj dorsal gri-albăstrui și alb ventral, iar femela penaj dorsal maroniu și gălbui-maroniu deschis cu striații brune ventral.

Eretele vânăt are cea mai nordică distribuție, în Europa cuibărind din vestul și centrul continentului, până dincolo de Cercul Polar (chiar și în tundră). În România specia nu cuibărește, este oaspete de iarnă care ne vizitează între octombrie și începutul lunii aprilie. Poate fi observat pe tot teritoriul țării, mai ales în zonele joase, pe terenuri deschise.

Cuibul, construit de femelă din mici crengi și ierburi, este situat pe sol, în vegetație. Femela clocește, iar masculul procură inițial toată hrana. Maturitatea sexuală e atinsă la 2-3 ani.

Se hrănește în principal cu mamifere și păsări mici, ultimele în special în perioada de cuibărire. Prinde hrana pe sol, după un zbor lent la joasă înălțime, fiind eretele care se folosește cel mai mult de auz la vânătoare.

Specia este afectată de reducerea și degradarea habitatelor de cuibărit, prin transformarea pășunilor în teren agricol, desecarea mlaștinilor și reîmpădurirea, folosirea pe scară largă a pesticidelor în agricultură și vânătoarea ilegală, inclusiv otrăvirea.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Erete de dimensiune medie, având silueta caracteristică grupului, cu coadă și aripi lungi, zbor jos, cu aripi ridicate în formă de ”V” când planează. Aripile sunt relativ mai lungi și mai înguste decât la restul speciilor de ereți, adaptare necesară, fiind migrator de distanță lungă. Prezintă dimorfism sexual, masculul având penaj gri-albăstrui, cu vârful aripilor negru, iar femela are un colorit general maroniu, cu partea dorsală cu striații.

Eretele sur este prezent în Europa, nordul Africii și vestul Asiei. În România cuibărește izolat, în Câmpia de Vest, Câmpia Română, sudul Moldovei și Dobrogea. Preferă zone deschise, cu vegetație naturală joasă. Păsările din Europa pot migra până la sud de Sahara, cele din Asia, până în India.

Cuibul, construit din crengi și ierburi, este situat pe sol, în vegetația înaltă. Puii păsăresc cuibul înainte de a putea zbura și caută hrana, circulând prin tuneluri bătătorite de părinți în vegetație.

Carnivor, eretele de stuf se hrănește cu păsări, mici mamifere, șopârle și insecte, pe care le prinde de regulă pe sol, după urmărire de la înălțime joasă și coborâre rapidă.

Specia este afectată de reducerea și degradarea habitatelor de cuibărit, folosirea pe scară largă a pesticidelor în agricultură și vânătoarea ilegală, inclusiv otrăvirea.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este cel mai rar erete de la noi. Ca dimensiuni este apropiat de celelalte specii, iar ca siluetă este intermediar între eretele sur, care are aripile mai lungi și subțiri și cel vânăt, care are aripile mai scurte și mai late. La fel ca ceilalți ereți, își ține aripile în formă de ”V” când planează. Masculul are penaj gri, cu doar câteva pene negre pe vârful aripii. Femela este gri-maroniu uniform dorsal, ventral gălbui-maroniu deschis cu striații brune.

Eretele alb are o distribuție est-europeană și central-asiatică. Este o specie de zone deschise, largi, regiunile de stepă din aceste zone fiind principalele locuri de cuibărit. Ocupă și zone semi-deșertice aflate pe arealul de distribuție.

În România specia nu cuibărește, fiind prezentă doar în perioadele de migrație (primăvara și toamna), mai ales în zona de sud-est. O parte din populația europeană care migrează pentru iernare în Africa urmează ruta vest-pontică, prin vestul Mării Negre, inclusiv teritoriul nostru.

Își amplasează cuibul construit din crengi și alte materii vegetale direct pe sol, uneori în câmp deschis, în întinderea largă a stepelor. Se hrănește în principal cu rozătoare de talie mică, păsări sau insecte mari (mai ales în cartierele de iernare).

Specia este amenințată cel mai puternic de pierderea habitatelor: pajiștile stepice fac loc dezvoltării agriculturii, sub presiunea creșterii populației. Agricultura aduce cu ea utilizarea pesticidelor, un factor care contribuie negativ suplimentar prin reducerea sursei de hrană.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Erete alb

Cum le poți ajuta

Sprijinind agricultura durabilă! Agricultura intensivă este principala amenințare pentru ereți. Vastele culturi, tratate cu pesticide, lasă speciile fără locuri de cuibărit și fără hrană. Intensificarea agriculturii, cu extinderea suprafețelor ocupate de monoculturi, duc și ele la reducerea diversității de hrană.

Bevezető

A rétihéják kevésbé ismert fajok mint a többi ragadozó madár és egy különlegesebb csoportot képviselnek. Az egyetlen nappali ragadozók Európában, melyek nagymértékben a hallásunkra támaszkodnak vadászat közben. Ezért láthatjuk őket gyakran alacsonyan repülve, fejüket a föld irányában meresztve. Prédájuk meghallásában segíti őket kerek, tányérszerű arc tollazatuk, amely hasonlít a baglyokéhoz, akik szintén a hallásukra támaszkodnak éjjeli vadászataik alatt.

Család/Nem

A rétihéják a vágómadárfélék családjába tartoznak, egy igen változatos ragadozó madár családba. Ide tartoznak még a héják, ölyvek, sasok, kányák és keselyűk is. A rétihéják közepes méretű ragadozó madarak, hosszú farokkal és hosszú, erős és ujjazott szárnyakkal, mely kimondottan alkalmas a siklórepülésre. A nemek határozott dimorfizmust mutatnak.

Jellegzetes tulajdonságuk, hogy V alakban tartott szárnyukkal, alacsonyan repülve vadásznak a nád, pázsitok vagy akár szántók fölött. Mivel ragadozók, csőrük kampós és lábaik erősek, alkalmasak a prédájuk megfogására és feldarabolására.

Európában 4 rétihéja faj fordul elő és ezeket mind láthatjuk Romániában is: barna rétihéja, kékes rétihéja, hamvas rétihéja és fakó rétihéja.

Hol láthatod őket

A rétihéják kedvelik a nyílt élőhelyeket, legyenek azok pázsitok, szántók, mocsarak, lápok, vagy sekély vízű nádasok. Hazánkban bárhol találkozhatunk velük a dombvidéken és síkságokon (mindegyik fajt az itt tartózkodása időszakában) de gyakoribbak a Kárpát-medencén kívül.

A tojók és fiatalok meghatározása még a tapasztalt madarászoknak is kihívást tud nyújtani. Annyira hasonlóak lehetnek, hogy gyakran csupán fényképek segítségével lehetséges a pontos meghatározás.

Táplálkozás

Ragadozó madarak, rágcsálókat, hüllőket, madarakat vagy akár rovarokat fogyaszthatnak. Táplálékuk összetétele az élőhely kínálatától is függ. Vadászatkor röptük lassú, kimondottan alacsony és pásztázó. Zsákmányukat, ha észrevették, gyors lecsapással a földök kapják el.

Költés

Földön fészkelnek, nádasokban vagy pedig magas fűben. Magányosan költenek, bár ritkán előfordulhat, hogy csoportosan, akár 10 költőpár is egymás közelében építi fészkét. A fakó és a hamvas rétihéják akár 30 fészket számoló vegyes telepekben is költhetnek. A 3-6 tojás költését a tojók végzik, a hímek pedig biztosítják ez idő alatt párjuk táplálékát. A fiatal egyedek 2-3 év alatt érik el az ivarérettséget.

Vonulás

Mind a négy faj vonuló. A barna rétihéja fészkel hazánkban és részleges vonuló. Egyes egyedek áttelelnek az ország déli részén. A hamvas rétihéja szintén költő fajunk de kis számban, a telet a Szaharától délre. A kékes rétihéja kontinensünk északi részén költ és nálunk csak téli vendég. A fakó rétihéja Kelet-Európa és Ázsia sztyeppéin költ és a telet Afrika trópusi részein valamint Indiában tölti. Romániában csak rövid ideig, tavasszal (április eleje) és ősszel (szeptember vége), láthatjuk, mikor vonulásban van. Így kis szerencsével, mind a négy fajt láthatjuk itthon is.

Képviselő fajok

Barna rétihéja (Circus aeruginosus)

Legelterjedtebb rétihéjánk, egerészölyv méretű, de alakja karcsúbb, és szárnyai keskenyebbek. A nemek közötti különbség jelentős. A hím hátoldala háromszínű, barna, szürke, a szárnyakon jellegzetes fekete mintázattal, míg hasoldala világos. A hímnél valamivel nagyobb tojó tollazata egyszínűbb, barna, feje és torka pedig krémszínű, így általában nehéz elkülöníteni a fiatal madaraktól.

A faj egész Európában jelen van, az északi populációk a telet Afrikában töltik, míg a déliek állandóak. A barna rétihéja a sekély vizű élőhelyeket kedveli, ahol a kiterjedt nádasokat gyepek és kaszálók övezik. Romána egész területén megtalálható az alföldön és a dombvidéken; a nagy kiterjedésű nedves területekben gazdag részeken gyakoribb. Ennek megfelelően a legnagyobb állományok a Duna-Deltában, és az alföldi nagy folyókhoz kötődő vizes élőhelyeken találhatóak. A hazai állomány részleges vonuló, az ország déli részén, az időjárás függvényében, több példány is áttelelhet.

A hím parádés nászrepülést mutat be, és a produkció keretében táplálékot kínál a tojónak. A fészek, melyet a közösen gyűjtött anyagokból a tojó épít, a nádban található, néha akár a vízfelszínt is érintve. Általában magányosan, vagy kis telepekben költ.

Opportunista faj, emlősöket és madarakat, de akár dögöket is fogyaszt. Alacsonyan, és lassan, V alakban tartott szárnyakkal vadászik, fejét a talaj felé fordítva, és hirtelen, kinyújtott lábakkal vetődik a kiszemelt zsákmány után, ha szükséges akár 180 fokban megváltoztatva repülési irányát.

A barna rétihéját a nedves területek kiszáradása, és a nád eltűnése (égetése) veszélyezteti. Az ólomsöréttel meglőtt dögök általi mérgezés, a szélerőművek, valamint a növényvédőszerek túlzott használata szintén negatív hatással van a faj állományára.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Kékes rétihéja (Circus cyaneus)

Nagyobb rétihéja, mérete a barna rétihéjáéhoz hasonló, de nála karcsúbb, míg szárnyai nagyobbak és szélesebbek mint a hamvas és a fakó rétihéjáké. Alakja a csoportra jellemző, hosszú farokkal és szárnyakkal, melyeket alacsony siklóröpte közben “V” alakban tart. A nemek ennél a fajnál is különbözőek, a hím háta kékes-szürke, és hasa fehér, míg a tojó háta barna, sárgás-barna, barnán csíkozott hasoldallal.

A rétihéják közül ennek a fajnak van a legészakibb elterjedése, Európában a kontinens nyugati és középső részétől egészen a sarkkörön túlig (a tundrán is) költ. Romániában a faj csupán téli vendég, mely október és április eleje között tartózkodik itt. Az ország egész területén megfigyelhető, főleg a nyílt, alacsonyabban fekvő területeken.

Az ágacskákból és fűszálakból álló fészket a tojó építi a földre, a növényzet takarásába. A tojásokat szintén a tojó költi ki, míg a hím az élelmet biztosítja. 2 – 3 évesen lesznek ivarérettek.

Nagyrészt kisemlősökkel, és apróbb madarakkal táplálkozik, ez utóbbiak főleg a kötési időben képezik az étrend fontos részét. Zsákmányát a földön ejti el, lassan, és alacsonyan repülve; a leginkább a hallására támaszkodó rétihéja.

A fajt a legelők beszántása, a mocsarak lecsapolása és az erdősítés miatti élőhelyeltűnés, valamint a növényvédő-szerek széleskörű alkalmazása és az illegális vadászat illetve a mérgezés veszélyezteti.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Hamvas rétihéja (Circus pygargus)

Közepes méretű rétihéja, a csoportra jellegzetes körvonallal rendelkezik, farka és szárnya hosszú, sikló röpte alacsony, V alakban tartott szárnyakkal. Szárnya keskenyebb mint a többi rétihéjának, ami a hosszútávú vonuláshoz való alkalmazkodásnak köszönhető. A nemek jelentősen eltérnek, a hím tollazata kékesszürke, fekete szárnyvégekkel. A tojó tollazata barnás, csíkozott alsótesttel.

A hamvas rétihéja egyaránt előfordul Európában, Észak-Afrikában és Nyugat-Ázsiában. Romániában elszórtan költ a síkságokon, Moldva déli részén és Dobrudzsában. Kedveli a nyílt élőhelyeket természetes növényzettel. Az Európai állományok Afrika Szahara alatti területein telelnek, míg az Ázsiai állományok Indiában.

Ágakból és fűből készített fészkét a földre építi, magasabb gyep foltokban. A fiatalok röpképtelen már elhagyják a fészket és a fészek körül a szülők által taposott járatokban keresnek táplálékot.

Ragadozó faj, madarakkal, emlősökkel, hüllőkkel és rovarokkal táplálkozik, melyeket a földön kap el, alacsony röptéből, hirtelen lecsapással.

A faj főbb veszélyeztető tényezői a gyepes élőhelyek leromlása és beszántása, minek köszönhetően eltűnnek a költő területei, továbbá a mezőgazdaságban használt rovarirtó szerek, az orvvadászat és a mérgezések is komoly problémákat okoznak a faj számára.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Fakó rétihéja (Circus macrourus)

A legritkább rétihéja hazánkban. Méreteiben hasonló a többi rétihéjához, sziluettje átmeneti a hamvas rétihéja (melynek szárnya keskenyebb és hosszabb) és a kékes rétihéja (mely szárnya szélesebb és rövidebb) közt. A többi rétihéjához hasonlóan, szárnyát V alakban tartja siklórepülés közben. A hím tollazata szürke, csak pár fekete tollal a szárnyvégeken. A tojó hátának tollazata egyöntetű barnás szürke mig hasi része sárgás barna, barnás sávokkal.

Kelet-Európai és Közép-Ázsiai faj. Kedveli a nagy kiterjedésű nyílt sztyeppéket de az elterjedése határain belül előfordulhat félsivatagos területeken is.

Romániában a faj nem költ, így nálunk csak vonulási időszakban látható, főleg az ország délkeleti részein. A európai állományainak egy része a nyugati útvonalakon, a Fekete Tenger nyugati partvonala mentén vonul az Afrikában található telelő területekre, így érintik országunkat is.

Gallyakból és egyéb növényi anyagokból épített fészkét a földre építi, nagy kiterjedésű nyílt sztyeppés élőhelyeken. Főleg rágcsálókkal táplálkozik, de elfogyaszt madarakat vagy akár nagyobb rovarokat is (főleg a telelő területein).

A fajt legfőképpen az élőhelyei elvesztése veszélyezteti. A nagy kiterjedésű pázsitok kimondottan alkalmasak a mezőgazdaságra, így rohamos ütemben tűnnek el. Továbbá a mezőgazdaság maga után hozza a vegyszerhasználatot, mely csökkenti táplálékforrását.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Hogyan segíthetsz nekik

A fenntartható mezőgazdaságot támogatva! A mezőgazdaság intenzitásának növekedése jelenti a legfontosabb veszélyeztető tényezőt a rétihéjáknak. A nagy parcellás földművelés és a nagy mennyiségű vegyszerhasználat költőhely és táplálék nélkül hagyja ezen fajokat.

Dacă ți-a plăcut, distribuie
Livrarea produselor o vom face între două și șapte zile lucrătoare de la înregistrarea comenzii.
+