Share

Rechizite ornitologice

Verba volant, scripta manent. Cum ar veni - vorbele zboară, scrisul rămâne. Dar nu numai vorbele zboară, ci și păsările, după cum sperăm că v-am învățat deja. Iar ca o ironie fină, păsările au ajutat scrisul să dăinuie un mileniu. Bănuiți cum, oare?

Primele instrumente de scris și desenat au fost cel mai probabil mâinile, apoi pietrele și bețele, primele caiete, pereții peșterilor și pietrele, iar fructele zdrobite și pigmenții minerali ne-au dat primele cerneluri. Ne-au rămas din acele vremuri desene rupestre celebre, precum cele din peșterile Altamira din Spania și Chauvet din Franța sau chiar cele din peștera Coliboaia din Munții Apuseni, toate datate ca având peste 30.000 de ani vechime. Cu siguranță multe din operele acelor vremuri s-au pierdut, iar altele, posibil mult mai vechi, nu au fost încă descoperite.

Cap de rinocer, Peștera Coliboaia, Munții Apuseni.

Apoi a venit rândul scrisului cu stylex (un băț de piatră, metal sau lemn) pe tăblițe de lut sau de ceară, întreprindere anevoioasă, primele trebuind a fi arse pentru a păstra însemnele, iar ultimele, protejate de căldură. Egiptenii au scris cu cele aproximativ 1.000 de hieroglife pe papirus, lemn și piatră cu ajutorul „penițelor” din stuf muiate în cerneala obținută din plante.

Și, undeva în secolul VI sau VII, apare în scenă cea care avea să devină principalul instrument de scris până în secolul XIX. Da, ați bănuit bine, e vorba despre pana … de scris.

Aceasta a avut un succes de durată deoarece era ușor de procurat, era mai rezistentă decât predecesorii ei și rahisul și calamusul (părțile centrale ale penei, tuburi pline de aer) puteau înmagazina o cantitate mai mare de cerneală. Pana se supunea unor tratamente menite să o facă mai rezistentă, cu tehnici diferite, adevărate școli de pregătire în domeniu. Se ascuțea vârful sub forma unei penițe, cu ajutorul unui cuțit special, lucru care se repeta ori de câte ori vârful se tocea, asta până când pana devenea atât de scurtă încât nu mai putea fi ținută confortabil în mână. Se eliminau barbele și barbulele de pe rahis, din zona care venea prinsă între degetele celui care scria. Aparent penele elaborate și flamboaiante erau mai degrabă pentru efectul artistic, scribii și caligrafii preferând să lucreze cu instrumente mai modeste, dar mai eficiente. Or fi având căutare portretele cu subiectul visător așezat la birou, cu o pană stil palmier în mână, dar probabil mai degrabă te făcea să strănuți, decât să scrii plin de elan creator. După ce era gata prelucrată, nu mai rămânea decât ca pana să fie muiată în călimara cu cerneală, un obiect care ar merita și el o dare de seamă, la cât de variate și interesante erau aceste recipiente. Datorită curburii penelor, dreptacii preferau penele de pe aripa stângă a păsării, iar stângacii, previzibil, le foloseau cu succes pe cele provenite de pe aripa dreaptă.

Gâsca domestică

Gâștele domestice au fost principalele furnizoare de pene de scris. Dar nu orice pană era potrivită pentru sarcină, ci doar cele mai mari cinci remige primare (pene de zbor) de pe aripă, obținute după năpârlirea din primăvară a păsărilor. Cu alte cuvinte, o gâscă putea „produce” cam 10 instrumente de scris pe an. Dacă la început furnizorii înaripați făceau față comenzilor, am putea spune că în prima parte a secolului XIX situația a scăpat de sub condei. Scrisul a devenit o activitate atât de răspândită în Europa, încât un singur negustor de papetărie din Londra se lăuda cu 6 milioane de pene de scris vândute pe an. Cifra este impresionantă, dar credibilă, în respectiva perioadă crescând accesul la educație al populației. Și să ne amintim de o plăcută îndeletnicire a oamenilor dinaintea apariției telefonului și a internetului: corespondența scrisă. Se scriau scrisori de nevoie, dar și de plăcere, astfel unele relații epistolare durau ani de zile, cum e cazul schimbului de scrisori de peste 15 ani dintre Împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei și filozoful francez Voltaire. Cel din urmă a scris peste 20.000 de scrisori în lunga-i viață, fapt care a condus cu siguranță la un remarcabil necesar de produse de papetărie în epocă!

Voltaire „surprins” la masa de scris de Pierre Charles Baquoy

Dacă cererea s-a întâlnit cu oferta, putem spune că meniul populației din acele vremuri nu ducea lipsă de feluri de mâncare ce aveau carnea de gâscă drept ingredient principal. Într-o mai mică măsură și curca a ajuns pe mese (și) din acest motiv, penele ei fiind, de asemenea, folosite destul de des. Lebedele furnizau pene elegante, sofisticate, iar uneori acvilele și șoimii erau donatori mai mult sau mai puțin voluntari de materie primă pentru industria scrisului. O categorie aparte de furnizori au fost corvidele, penele lor fiind cele mai potrivite pentru trasarea liniilor fine.

Cu ajutorul penelor s-au scris manuscrise și documente celebre. Pe plaiurile noastre ne putem gândi la cronicile și letopisețele din vremurile apuse, la actele care au oficializat cele două uniri ale Principatelor Române, sau la „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Dacă ridicăm ochii peste granițele noastre, avem Magna Carta din 1215 din Anglia și Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii din 1776. Dar cu siguranță și alte opere literare, mai culte sau mai puțin elevate, iubite de popor, iar uneori instrumentele în cauză au ajuns obiecte de adorație și respect. Aparent, sentimentele s-au păstrat, în secolul XX o pană aparținând Lordului Nelson fiind vândută la licitație cu peste 8.000 de lire sterline.

Petrache Poenaru, inventatorul primului stilou, sărbătorit de Poșta Română printr-o ediție specială de timbre.

Dar nu toată lumea era atât de încântată de aceste instrumente, ale căror vârfuri picurau cerneală și mâzgăleau hârtia și mâneca scribului, și mai și trebuiau ascuțite periodic. În plus, rezervorul era prea mic și pana trebuia adesea alimentată din călimara cu cerneală. Astfel, apariția primului toc cu rezervor a fost prilej de bucurie pentru scriitorii vremii și cu siguranță salutată de mamele școlarilor de atunci. Răspunzător de această invenție, brevetată în 1827 la Paris, este inginerul și inventatorul român Petrache Poenaru, despre care puțină lume știe că a fost o personalitate enciclopedică, un mare promotor al învățământului pentru mase, dar și un fel de asistent personal al lui Tudor Vladimirescu în timpul Revoluției de la 1848. Numele noii apariții merită toată atenția și concentrarea noastră: condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală! Asta da etichetă de pus în vitrina magazinelor de papetărie!

Mâine începe școala, vă lăsăm să mergeți la ultimele cumpărături, dar bucurați-vă că stiloul mai este încă folosit și apreciat ca instrument de scris și nu trebuie să căutați pene buclucașe pentru învățăcei. 

Surse bibliografice

Hanson, T.: Feathers. The evolution of a natural miracle, Basic Books, New York, 2011

Szabó, D. Z., Kelemen, A. M., Daróczi, S., Miholcsa, T.: Păsări comune din România: din habitate agricole, localități și păduri, Editura Gloria, Cluj-Napoca, 2010

http://www.historyofpencils.com/writing-instruments-history/history-of-quill-pens/
https://www.thepencompany.com/blog/pens/write-using-quill/
https://en.wikipedia.org/wiki/Quill
https://www.britannica.com/science/quill-feather

Dacă ți-a plăcut, distribuie