Share

Un mamifer mai puțin cunoscut din fauna noastră – marmota

Marmota a ajuns să fie celebră prin difuzarea reclamei la o ciocolată, care a făcut să intre în vocabularul nostru cotidian expresia „și marmota învelea ciocolata în staniol". Evident, marmota și ciocolata învelită în staniol nu au nimic în comun, noi folosim această expresie pentru a arăta, în mod ironic, că interlocutorul fabulează sau minte, manifestându-ne astfel neîncrederea.

Marmotele fac parte din Familia Sciuridae, alături de veverițe și popândăi. Genul Marmota cuprinde 14 specii, 6 în America de Nord și 8 în Europa și Asia. Dar pentru noi două specii prezintă interes: marmota alpină (Marmota marmot) și bobacul (Marmota bobak).

Etimologia cuvântului ,,marmotă” este incertă,  fiind posibil să fie derivat din latinescul ,,murem montis” care înseamnă ,,șoarece de munte”.

Marmota alpină este una dintre cele mai mari mamifere rozătoare din lume. Poate cântări între 2,8 şi 6,5 kg şi are o lungime cuprinsă între 47 şi 52 cm (fără coadă, care măsoară în medie 15-20 cm).

În Cuaternar a fost larg răspândită în Europa, dar după ultima glaciațiune arealul s-a restrâns la Munții Alpi, nucleul teritorial, de unde și denumirea speciei. Aceasta se găsește insular și în pajiștile din  Munții Tatra, Pirinei, Apenini și Carpați.

Este endemică în Europa, ocupând habitatele alpine ale celor mai înalți munți, de obicei pe versanții cu orientare sudică, la înălțimi între 1.200 și 3.000 de metri. Ocazional a fost observată și la altitudini mai joase, la 600 metri. La nivel european se estimeză că populația ar depăși 100.000 de indivizi.

În România marmota a ocupat cele mai înalte zone ale Munților Rodnei, Făgăraș și Retezat, dar a dispărut între 1890-1900, motiv pentru care a fost reintrodusă în aceste zone. Cele trei populații introduse în 1973, 21 indivizi în Munţii Făgăraş, 12 indivizi în Munţii Rodnei și 17 indivizi în Munții Retezat au avut succes, înregistrându-se o creștere demografică și a teritoriului ocupat. Recent, la o estimare a populației de marmote numărul de indivizi se ridica la 1.500, cu populații stabile în Retezat și Făgăraș. Populația din Munții Rodnei este mică şi ameninţată de braconaj.

Marmotele trăiesc în grupuri familiale sau colonii formate din 2 până la 15 indivizi. Fiind un animal galericol, sapă sisteme de vizuini în soluri aluviale sau în zone stâncoase, adânci de până la 3 m și 10 m lungime. Cel mai lung tunel care a fost descoperit până acum avea 113 metri lungime. Patru cincimi din viață marmotele și-o petrec în vizuini.

Dimineața și după-amiaza, când temperatura nu depășește 25o C, marmotele părăsesc vizuinile pentru a se hrăni cu cantități mari de plante. Acestea trebuie să le asigure energia necesară desfășurării activităților fiziologice și să contribuie la formarea unui strat de grăsime, care le va permite să supraviețuiască schimbărilor extreme ale vremii și penuriei de hrană din timpul hibernării din iarnă.

În starea de hibernare  marmota îşi va reduce toate activităţile fiziologice:  bătăile inimii ajung la 3 – 4 pe minut, comparativ cu 110 – 200 bătăi pe minut când sunt active, frecvenţa respiratorie se reduce de la 30 de respiraţii/minut la una singură, iar temperatura corpului scade de la 35o C la 4 – 5o C.

La scurt timp după ieșirea din hibernare începe sezonul de împerechere, astfel că puii lor vor avea  posibilitatea  de a crește și acumula suficientă grăsime pentru a supraviețui primei lor ierni. Marmotele se pot reproduce începând cu vârsta de doi ani, femela dând naștere de la unul până la șapte pui per montă, de regulă trei. Speranța de viață a acestui mameifer este de până la 15 ani, iar în captivitate poate ajunge la 18 ani.

De multe ori o marmotă alpină stă „în picioare”, ținând de pază, inspectând împrejurimile, căutând potențialii prădători sau alte pericole. La apariția acestora dă avertismente prin emiterea unei serii de șuierături, după care membrii coloniei pot fi văzuți retrăgându-se de îndată în vizuină. De aceea nu e de mirare că oameni i-au găsit simpaticei marmote mai multe nume de inspirație… onomatopeică: șuică, șoică, tuică.

Existența marmotei în pajiștile muntoase din țară noastră este foarte importantă pentru menținerea biodiversității, fiind specie cheie de pradă pentru acvila de munte (Aquila chrysaetos), lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), jderul de copac (Martes martes).

Faptul că marmotele trăiesc toată iarna în vizuini umede, reci și nu prezintă semne de reumatism, a contribuit la  presupunerea că grăsimea lor le oferă  rezistență. Această presupunere a făcut ca grăsimea de marmotă să se regăsească ca ingredient în cremele folosite atenuarea afecțiunilor reumatice.

În prezent specia este listată de IUCN ca fiind cu Risc scăzut (Least Concern). Trebuie să avem în vedere faptul că ar putea fi pe cale de dispariție în viitor din cauza vânătorii masive, numai în Austria și Elveția, 6.000 de marmote alpine fiind ucise anual ca trofee, activitate considerată de agrement. Aceasta era vânată și în trecut, dar pentru carne, blană și grăsime.

În România protecţia speciei este prevăzută prin Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

Bobacul, baibacul sau marmota de stepă (Marmota bobac) este o rudă apropiată a marmotei alpine. La fel ca și ruda sa de la munte, bobacul este un animal greoi, de unde și porecla dată unor oameni de baibaci, atunci când se dorea scoaterea în evidență a staturii mici și obezității.

Acest mamifer a dispărut din România în secolul al XIX-lea. La dispariția bobacului în România, pe lângă desțelenirea pajiștilor, a contribuit și vânarea speciei pentru blana prețioasă. Din blănurile de bobac se confecționau articole vestimentare denumite baibarace sau baibafire, în funcție de regiunea țării.

În prezent mai populează stepele din estul Ucrainei, sud-vestul Rusiei până în nordul și centrul Kazakhstanului. Marmota de stepă este un simbol al regiunii Lugansk din Ucraina.

Autor: biolog Gheorghe Zaharia

Dacă ți-a plăcut, distribuie
+