Share

Grupul lunii februarie – Călifarii

Printre păsările pe care cei mai mulți dintre noi le îndrăgim și le recunoaștem cu ușurință se numără rațele și gâștele. Vă prezentăm un grup de păsări, care nu sunt nici rațe, nici gâște, dar care seamănă cu amândouă. Călifarii, căci despre ei este vorba, sunt superbe păsări de apă care pot fi admirate și în sezonul rece.

Călifar alb (Tadorna tadorna)

Familia/Genul

Călifarii sunt păsări acvatice de talie mare grupate în genul Tadorna. Împart aceeași largă familie, Anatidae, cu lebedele, rațele și gâștele, silueta lor ducându-ne cu gândul la ultimele două. Caracteristicile familiei sunt prezente și la călifari. Au corpul ușor turtit dorso-ventral și acoperit cu un strat gros de puf, gâtul lung și relativ subțire, picioarele scurte, cu cele 3 degete anterioare unite printr-o membrană (picior palmat). Aripile lungi și ascuțite, prezintă o dispunere specifică a culorilor alb, negru și verde pe partea anterioară a aripilor, vizibilă în zbor la toate speciile din familie. Penajul superb și inconfundabil al acestor păsări prezintă un dimorfism sexual moderat.

Sunt 6 specii de călifari, din care două pot fi observate și în Europa, deci și la noi: călifarul alb (Tadorna tadorna) și călifarul roșu (Tadorna ferruginea).

Unde le vezi

Fiind păsări acvatice, le putem observa cel mai adesea în preajma zonelor umede, fie de-a lungul țărmurilor, fie în apropierea lacurilor și a râurilor. La noi putem admira frumosul penaj al călifarilor în special în colțul sud-estic al țării: în Bărăgan, pe culoarul Dunării, în Delta Dunării și în Dobrogea. Dar, ocazional, ne face plăcerea de a apărea izolat și în alte zone, în special în sezonul rece.

Călifar roșu (Tadorna ferruginea) Foto © Marius Iana

Hrană

Consumă atât hrană vegetală, cât și animală, dieta fiind foarte variată: frunze, tulpini, semințe de plante, cereale, alge, viermi, insecte acvatice, crustacee, melci, pești mici și broaște. Se hrănesc în apă, în apropierea apei sau chiar pe terenuri agricole situate la depărtare de zonele acvatice, atât ziua, cât și noaptea. Nu se scufundă de tot după hrană, intră în apă doar cu capul sau cu partea anterioară a corpului.

Cuibărit

Cuibăresc izolat sau în grupuri mici, în perechi formate pe termen lung. Își amplasează cuibul simplu, căptușit cu puf, pene și ierburi, în cavități și vizuini din pământ, pe stânci, în cuiburile altor păsări și în scorburi artificiale sau chiar pe clădiri. Locația cuibului poate fi situată și la depărtare de apă.

Puii nidifugi sunt activi la câteva ore după ce eclozare. Părinții „migrează” spre finalul verii spre locuri comune de năpârlire, îndepărtate, lăsându-și uneori puii singuri sau în compania unor femele care nu au cuibărit în acel an. Cercetătorii britanici își respectă și de această dată reputația, numind aceste păsări „mătușici” (aunties 🙂).

Migrație

Specii sedentare, cei doi călifari cuibăresc și își petrec și iarna la noi. Migrează doar în iernile foarte geroase, când se deplasează spre sud în căutarea zonelor cu ape dezghețate și terenuri neacoperite de zăpadă. Sunt însă păsări foarte mobile, care se adună în grupuri în toată perioada din afara sezonului de cuibărit. În cazul călifarului roșu grupul poate avea zeci de exemplare, pe când călifarii albi se adună cu miile, mai ales în locurile de năpârlire, unde se adună tinerii pentru a-și schimba penajul înspre cel de adult.

Pereche de călifari albi, cu masculul în prim plan. Foto © Alexandra Ion

Specii reprezentative

Această pasăre mai mare decât o rață, dar mai mică decât o gâscă, ne încântă prin paleta de culori pe care o expune privirilor noastre. Capul și gâtul verde închis, banda maro-ruginie de pe piept, ciocul roșu și picioarele roz fac ușoară identificarea călifarului alb. Căci da, ce mai rămâne din penaj e în general alb. Sexele nu sunt foarte diferite, masculul, ceva mai mare, are o protuberanță roșie la baza ciocului care lipsește la femelă și o bandă ruginie mai lată.

Este prezent mai ales în nord-vestul Europei, și dispersat, din zona mediteraneană până în centrul Asiei. Preferă zonele deschise, cu puțină vegetație situate de-a lungul țărmurilor și în apropierea râurilor și lacurilor. În România cuibărește în special în Bărăgan și Dobrogea și izolat în alte câmpii din țară.

Cuibărește solitar sau în grupuri mici atât la înălțime, în scorburi naturale, cât și în vizuini, fie în vegetație deasă, fie în pământ sau maluri. La noi cuibărește aproape exclusiv în vizuini în pământ și în râpe. Cele 8-10 ouă sunt clocite de femelă. După eclozare puii ajung la apă, unde formează adevărate creșe. Părinții părăsesc puii vara tîrziu, când pleacă în numere mari la distanțe considerabile, pentru năpârlire, lăsându-i în grija adulților necuibăritori.

Călifarul alb se hrănește la suprafața apei în special cu scoici, insecte și alte nevertebrate acvatice. Caută melci, creveți, viermi săpând și mișcând capul dintr-o parte în alta în mâl și prinde mici pești și alge prin băgarea capului și a părții superioare a corpului în ape puțin adânci.

Pasărea e vulnerabilă la modificările de habitat și la bolile care pot avea efecte dramatice dacă survin în locurile de năpârlire, unde se adună în numere considerabile.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

După cum o prezintă numele, această pasăre are un penaj general maro-portocaliu intens. Capul e roșcat deschis sau crem, cu cioc negru. Masculul are un inel negru pe gât, care lipsește la femelă, dar și din penajul de iarnă al masculului. Coada și penele de zbor sunt negre cu irizații verzui. Putem recunoaște pasărea și după sunetul tipic, nazal, asemănător celor emise de gâște.

Principala arie de cuibărire se întinde din sud-estul Europei, până în Mongolia și vestul Chinei. Fiind o pasăre cu aspect exotic, este o prezență obișnuită în crescătorii, de unde evadează adesea și astfel poate fi observată, accidental, și în afara zonelor clasice. La noi călifarul roșu cuibărește pe culoarul Dunării, în Bărăgan, Dobrogea și Delta Dunării și izolat în vestul țării.

Cuibărește solitar sau în grupuri mici, nu doar în apropierea apei. La noi cuibul este amplasat în cavități și vizuini din pământ, în alte părți și în scorburile arborilor și în clădiri. Ocupă și cuibul altor păsări sau scorburi artificiale. Femela clocește cele 8-9 ouă, păzită de mascul și vor crește împreună puii.

Pasăre omnivoră, se hrănește cu părțile diferitelor plante acvatice, dar și terestre, precum și cu insecte acvatice și terestre, creveți, scoici, mici pești. Petrece mai mult timp pe uscat decât călifarul comun.

Pierderea și degradarea habitatului, în special dispariția zonelor umede și pășunarea excesivă, și vânătoarea sunt problemele principale ale acestei superbe păsări.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Considerente privind conservarea

Cele două specii de călifar de la noi sunt afectate mai ales de managementul zonelor umede. Deși cuibăresc uneori la mare distanță de apă, creșterea juvenililor, năpârlirea și hrănirea în sezonul rece sunt toate dependente de sursele de apă. Degradarea ecologică a acestora privează specia de o resursă absolut necesară. Suplimentar, deranjul direct provocat de activitățile antropice, precum pescuitul și în special turismul în zonele pe care păsările le folosesc pentru odihnă și hrănire, pun o presiune semnificativă asupra speciilor.

 

Text: Teodora Domșa

Traducerea în limba maghiară: Bálint Orsolya

Lista surselor bibliografice folosite la realizarea acestui articol poate fi consultată aici.

Február hónap madarai – Az ásóludak

Bevezetés

A legtöbbünk által kedvelt és ismert madarak között egyértelműen szerepelnek a récék és ludak. Ezúttal olyan madárcsoportot fogunk bemutatni, amelyek bár nem tartoznak sem a récék, sem a ludak közé, mindkettőre nagyon hasonlítanak. Ez a csoport nem más, mint a ásóludak, olyan gyönyörű vízi madarak, amelyeket akár a téli időszakban is meg tudunk csodálni.

Család/Nem

Az ásóludak a Tadorna nemhez tartozó nagytestű vízi madarak. A hattyúkkal, récékkel, és a ludakkal együtt a récefélék (Anatidae) családjába tartoznak, külsőre az utóbbi kettőre emlékeztetve. A család jellemző vonásai az ásóludaknál is megtalálhatóak. Testük has-hát irányban enyhén lapított és vastag pehelyréteggel borított, a nyakuk hosszú és viszonylag vékony, a lábuk rövid, és három elülső lábujjukat membrán (úszóhártya) köti össze. A hosszú és hegyes szárnyaik elülső részén a fehér, fekete és zöld szín sajátos elrendezése található, ami repülés közben is megfigyelhető, és a család összes tagját jellemzi. Pompás és összetéveszthetetlen tollazatuk enyhe szexuális dimorfizmust mutat.

A 6 ásólúd faj közül kettő egész Európában, így nálunk is megfigyelhető: a bütykös ásólúd (Tadorna tadorna) és a vörös ásólúd (Tadorna ferruginea).

Hol láthatod őket

Vízi madarak lévén leggyakrabban vizes élőhelyek közelében fordulnak elő: partok mentén, vagy tavak, folyók közelében. Az ásóludak gyönyörű tollazatát leginkább az ország délkeleti sarkában csodálhatjuk meg: a Bărăganban, a Duna mentén, a Duna-deltában és Dobrudzsában. De néha, ha szerencsénk van, izoláltan más helyeken is megláthatjuk őket.

Táplálkozás

Változatos étrendjükbe a növényi és állati eredetű táplálékok is beletartoznak: például a levelek, szárak, növényi magvak, gabonafélék, algák, férgek, vízi rovarok, rákok, csigák, kis halak és békák. Általában vízben, vízközelben, de akár a vizes területektől távol eső mezőgazdasági területeken is táplálkozhatnak, nappal és éjszaka is. Táplálkozás közben nem buknak le teljesen a víz alá, csak a fejükkel vagy a testük elülső részével merülnek le.

Költés

A hosszú távon együtt maradó párok izoláltan, vagy kisebb csoportokban fészkelnek. Pehellyel, tollal és fűvel bélelt, egyszerű fészkeiket a földben lévő üregekben, odúkban, sziklákon, más madarak fészkeiben, mesterséges odúkban vagy akár épületeken helyezik el. A fészkek lehetnek akár távol is a vizes területektől. A fiókák kikelés után néhány órával már aktívak. A szülők nyár vége fele “elvándorolnak” a távolabb eső közös vedlési helyekre, a fiókákat egyedül, vagy olyan tojókra hagyva, akik abban az évben nem fészkeltek. Brit kutatók hírnevükhöz méltóan ezeket a madarakat “néniknek” (aunties) nevezték el.

Vonulás

Állandó fajokként az ásóludak a költési időszakot és a telet is nálunk töltik. Csak a nagyon hideg teleken vonulnak délre, nem befagyott vizes területeket és hómentes zónákat keresve. Azonban kifejezetten mozgékony madarak, amelyek a költési időszakot leszámítva egész évben csoportokban élnek. A vörös ásóludak általában több tízes, míg a bütykös ásóludak akár több ezres csoportokba is összeverődhetnek, különösen a vedlési helyeken, ahol a fiatalok összegyűlnek, hogy a tollazatukat felnőtt tollazatra cseréljék.

Képviselő fajok

Bütykös ásólúd (Tadorna tadorna)

Ez a récénél nagyobb, de lúdnál kisebb madár a szemünk elé tárulkozó színpalettájával kápráztat el bennünket. A sötétzöld nyak és fej, barnásvörös mellsáv, vörös csőr és rózsaszín lábak egyszerűvé teszik a bütykös ásólúd felismerését. A tollazat többi része többnyire fehér színű. A nemek nem különböznek jelentősen egymástól, a valamivel nagyobb hímeknek a csőr tövénél van egy vörös bütyök, amelyre a faj népi neve is utal és amely a tojóknál hiányzik, és a rozsdaszínű mellsávuk is szélesebb. Főleg Európa észak-nyugati részén, foltszerűen a mediterráneumban és közép-Ázsiában fordul elő. A nyílt, gyér növényzetű területeket kedveli, a partok mentén, illetve a folyók és tavak közelében. Romániában főleg a Bărăgan és Dobrudzsa térségében költ, de izoláltan az ország más sík területein is előfordul.

Magányosan vagy kis csoportokban költ, magasan elhelyezkedő természetes üregekben és odúkban, akár a sűrű növényzetben, akár a földben vagy partszakaszokban. 8-10 tojásán a tojó kotlik. Kikelés után a fiókák vízközelbe jutnak, ahol valóságos bölcsődéket alkotnak. A szülők a fiókákat a nyár végén hagyják el, amikor nagy számban a néha jelentős távolságra eső vedlési helyekre távoznak, a nem költő egyedek gondjaira bízva őket.

A bütykös ásólúd a víz felszínén táplálkozik, főleg kagylókkal, rovarokkal és egyéb vízi gerinctelenekkel. A fejét egyik oldalról a másikra mozgatva túr az iszapban csigák, rákok és férgek után kutatva, a fejét és elülső testét pedig a sekély vízbe mártva kisebb halakat és algákat keres.

Ez a madárfaj nagyon érzékeny az élőhelyváltozásokra, és azokra a betegségekre, amelyek jelentős károkat tehetnek az állományban ha vedlési helyen jelentkezhetnek, ahol az egyedek nagy számban gyűlnek össze.

Több információ erről a fajról ide kattintva érhető el.

Vörös ásólúd (Tadorna ferruginea)

Ahogy arról a neve is árulkodik, ennek a madárnak a tollazata intenzív rozsdavörös. A fej világosabb piros vagy krémszínű, fekete csőrrel. A hímnek fekete nyakörve van, ami a nőstényről és a hím téli tollazatából is hiányzik. A farok- és evezőtollak feketék, zöldes csillogással.

A fajt a tipikus orrhangjáról is fel lehet ismerni, ami hasonló a récék hápogásához. Költési területe Dél-kelet Európától Mongóliáig és Kína nyugati feléig terjed. Exotikus megjelenésű madárként gyakori a tenyészetekben, ahonnan sokszor elszökik és ezáltal véletlenszerűen megfigyelhető a megszokott területeken kívül is. Nálunk a vörös ásólúd a Duna mentén fészkel, Bărăganban, Dobrudzsában, a deltában és izoláltan az ország nyugati részén.

Magányosan vagy kisebb csoportokban költ, nem csak vízközelben. Nálunk a fészkét földmélyedésekbe és üregekbe helyezi el, más helyeken faodvakba és épületekbe egyaránt. Mesterséges odvakat vagy más madár fészkét is elfoglalja. 8-9 tojásán a tojó kotlik és a hím őrzi őket, később a fiókákat együtt nevelik.

Mindenevő madárként különböző vízi és szárazföldi növényekkel és rovarokkal, rákokkal, kagylókkal és kis halakkal táplálkozik. Több időt tölt a szárazföldön mint a bütykös ásólúd.

Az élőhelye csökkenése és romlása, legfőképpen a vizes területek eltűnése, a túllegeltetés és a vadászat jelentik a fő problémáját ennek a csodálatos madárnak.

Többet erről a fajról itt lehet olvasni.

Természetvédelmi megfontolások

A két ásólúd fajt nálunk főleg a vizes élőhelyek kezelése befolyásolja. Annak ellenére, hogy akár a víztől távol is fészkelhetnek, az utódok neveléséhez, a vedléshez, és a téli időszakban a táplálkozáshoz is vizes területekre van szükségük. Ezek ökológiai leromlása megfosztja őket egy elengedhetetlen erőforrástól. Emellett az antropogén tevékenységek – például a halászat, és különösen a turizmus – által okozott közvetlen zavarás azokon a területeken, amelyeket a madarak pihenésre és táplálkozásra használnak, jelentős nyomást gyakorol a fajra.

Szöveg: Teodora Domșa 

Magyarra fordította: Bálint Orsolya 

A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.

Dacă ți-a plăcut, distribuie