Share

Știri

Păsările lunii aprilie – Presurile

30 martie 2021

Pentru cei cărora le plac drumețiile, unul dintre sunetele inconfundabile și, în același timp reconfortante, este cântecul presurilor. Interpretat de cele mai multe ori din vârful unei tufe, cântecul acestor păsări a inspirat compozitori și scriitori, fiind imortalizat în simfonii, poeme sau cărți pentru copii.

Presură cu cap negru

Familia/Genul

Presurile aparțin genului Emberiza, singurul gen din familia Emberizidae. Se aseamănă cu vrăbiile dar și cu cintezele, cu care se înrudesc. Sunt păsări cu cioc scurt, gros și conic, adaptat hrănirii cu semințe, având în consecință un mod de viață mai terestru. Penajul păsărilor este caracterizat de striații, coloritul variind de la gri-maroniu, până la gri-albăstrui, ruginiu sau galben intens, femelele fiind de regulă mai șterse.

În Europa sunt 15 specii, dintre care în România cuibăresc doar 7 (alte 3 având o apariție ocazională). Pasărea omătului, care până nu demult aparținea acestei familii, a fost mutată în familia Calcariidae, alături de specii din genul Calcarius.

Presură galbenă

Unde le vezi

Deși sunt specii predominant terestre, pot fi observate cel mai ușor atunci când cântă în vârful arborilor, tufelor sau pe firele de electricitate. Cântecul este puternic și adesea scurt, specific fiecărei specii. Ca grup, ocupă o gamă foarte diversă de habitate, de la zone cu stâncărie (presura de munte), la pajiști (presura galbenă) și terenuri agricole (presura cu cap negru), sau chiar mlaștini cu stuf (presura de stuf).

Hrana

Presurile se hrănesc predominant cu semințe de graminee, folosindu-se cu succes de cioc pentru a le consuma. La unele specii, ciocul se mișcă și în lateral, pentru a putea decoji eficient semințele. Se hrănesc predominant pe sol. În perioada de creștere a puilor, aceștia sunt hrăniți cu insecte. În afara perioadei de cuibărire caută hrana în stoluri de zeci sau sute de indivizi, uneori cu mai multe specii de presuri și cinteze.

Presură bărboasă

Cuibărit

Cuibul în formă de cupă este construit din ierburi, predominant de către femelă. Este amplasat pe sol, ascuns în iarbă, sau în partea de jos a tufișurilor compacte, adesea cu spini. Puii sunt îngrijiți de către ambii părinți. Unele specii pot depune mai mult de o pontă pe sezon.

Migrație

Mare parte din specii sunt migratoare, în special populațiile din nord. Din cele care cuibăresc la noi, doar două specii (presura cu cap negru și presura de grădină) sunt complet migratoare, restul rămân și peste iarnă (uneori chiar numere consistente), în special în zonele sudice.

Presură de munte

Specii reprezentative

Este cea mai comună specie de presură de la noi, de talia unei vrăbii de casă, dar mai zveltă și cu coada mai lungă. Cele două sexe prezintă penaje diferite. Masculul are capul și abdomenul de culoare galbenă, cu lateralele și pieptul striate și cu nuanțe roșcate. Pe partea dorsală penajul este roșcat-gălbui cu striații negre și târtița roșcată. Femela prezintă nuanțe mult mai șterse de galben și roșcat.

Presura galbenă este o specie răspândită în aproape toată Europa, fiind rezidentă în toate zonele, cu excepția celor nordice. Cuibărește și în România, fiind sedentară. În perioadele reci, se deplasează în grupuri mici în funcție de existența resurselor de hrană, putând exista un influx de exemplare provenite din nord.

Habitatele preferate de specie diferă în funcție de regiune. În timp ce în partea nordică a țării apare predominant în habitate semideschise, cu tufișuri și arbori izolați, în sud arată o preferință pentru păduri. Cuibul este ascuns în iarbă sau amplasat la baza tufelor.

Cel mai adesea este observată când cântă, în vârful vegetației, la înălțime. Cântecul său este binecunoscut, format din 5-8 note scurte, repetate rapid „si-si-si-si-si-si-siuiuiu”.

Consumă în principal semințe, căutând hrana pe sol. Puii sunt hrăniți și cu insecte.

Presura galbenă este amenințată de intensificarea agriculturii, mai precis de utilizarea masivă a pesticidelor, de suprafețele mari cu monoculturi și de, eliminarea fâșiilor necultivate dintre terenurile arabile.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

 

Este una dintre cele mai mari presuri de la noi, ajungând la 17.5 centimetri. Masculul este inconfundabil, având capul negru, partea ventrală galbenă și spatele maroniu roșiatic, iar femela este o variantă mai ștearsă a acestuia.

Este o specie cu distribuție sud-est europeană și sud-vest asiatică, fiind prezentă în zona Peninsulei Balcanice, în Asia Mică, Levant și Iran, în expansiune în ultimii ani. Iernează în India, sosind în Europa târziu, în mai, și plecând repede, în august. În România specia este distribuită în zonele joase din jumătatea sudică a țării, în Banat, Câmpia Română și Dobrogea.

Oaspete de vară la noi, presura cu cap negru cuibărește în regiuni deschise, uscate, cu tufișuri și arbori rari, adesea pe terenuri agricole cu tufe între parcele. Cuibul este situat în partea de jos a tufelor cu spini, sau chiar pe sol.

Puii sunt hrăniți cu insecte, predominant de către femelă. Hrana principală o constituie semințele, în afara perioadei de cuibărit grupuri de presuri cu cap negru se hrănesc pe terenuri agricole.

Specia a suferit un declin puternic în Europa între anii 1970 și 1990, specia fiind amenințată, atunci și acum, de pierderea habitatelor de cuibărire prin îndepărtarea tufelor și a gardurilor vii, dar și de folosirea pesticidelor, care reduc sursa de hrană.

Mai multe informații despre specie puteți citi aici.

Este o presură de 15-16 centimetri, cu greutatea medie de 20 de grame, zveltă, cu dimorfism sexual redus. Masculul are capul gri-verzui, gâtul galben și abdomenul maro-cărămiziu. Pe partea dorsală penajul este roșcat cu striații negre, asemănător presurii galbene. Femela are un colorit mai șters, cu un inel orbital gălbui și mustață galbenă, care pot ajuta la identificare.

Specia este prezentă în sudul, centrul și estul Europei, și în partea vestică a Asiei. În România este răspândită mai ales în partea sudică și estică, în Transilvania apare în special în jumătatea vestică, pe culoarul Mureșului și în zona Dealurilor de Vest.

Este o specie care preferă zonele calde, la noi fiind doar oaspete de vară. Migrează predominant noaptea și petrece iarna în Africa tropicală. Cuibărește în zonele joase, agricole, cu arbori sporadici și crânguri de foioase, în livezi, în pajiști împădurite și în poieni. Cuibul, construit doar de către femelă din material vegetal, este situat fie la nivelul solului.

Ciocul mai lung decât al majorității presurilor, îi permite să consume atât semințe, cât și insecte, ultimele mai ales în perioada de cuibărire, ambii părinții hrănind puii cu cantități considerabile.

Cântecul presurii de grădină, interpretat din vârful tufelor sau al arborilor, este foarte asemănător cu cel al presurii galbene. Pe care, în urma unor analize mai riguroase, a detronat-o din postura de „pasărea lui Beethoven”. Cântecul „sriu-sriu-sriu-sriu-dru-dru-dru” al presurii de grădină este considerat a fi sursa inspirației pentru partea de început a Simfoniei a 5-a a marelui compozitor.

În ultimii 20 de ani, specia a suferit un declin masiv în Europa din cauza unui cumul de factori, precum intensificarea agriculturii și capturarea ei pentru consum. În Franța și în zona Mediteranei presura de grădină este considerată o delicatesă încă din timpurile romane. Păsările erau prinse cu plase în timpul migrației, ținute în cuști la întuneric și hrănite exagerat pentru a crește în greutate, apoi marinate în coniac, înainte de a fi gătite.

Mai multe informații despre specie puteți citi aici.

Este o presură mai mare, de talia unei vrăbii și ea, cu aripi scurte și coada lungă. Caracterul definitoriu sunt dungile închise situate de-a lungul creștetului capului, peste ochi și la nivelul mustății. Gușa și pieptul sunt gri, abdomenul ruginiu-maroniu, iar spatele roșu-maroniu prezintă striuri negre evidente. Sexele sunt asemănătoare, femela având un penaj ușor mai șters și dungile de pe cap mai difuze.

În Europa, presura de munte este distribuită în jumătatea sudică a continentului. În România specia este sedentară, dar în sezonul rece coboară la altitudini mai joase. Cuibărește în zonele cu stâncărie de pe pante abrupte, însorite din zona de dealuri înalte și de munte, în luminișuri și pajiști, dar și în zone cu arbuști și arbori tineri. Populațiile cele mai numeroase sunt în vestul și sud-vestul țării.

Cuibul este construit de către femelă din material vegetal și amplasat pe sol, ascuns în vegetație sau la baza stâncilor.

Specie discretă, presura de munte este observată în special datorită cântecului masculului. Cântecul este înalt, clar, un vers melodic cu schimbări bruște, în care pot fi recunoscute fragmente din cântecul brumăriței de pădure, al pănțărușului, al cintezei și al presurii de stuf.

Ca la toate presurile, dieta de bază este formată din semințe de graminee, pe care le consumă în general pe sol, iar puii sunt hrăniți în principal cu insecte. Dar au fost observați și adulți prinzând insecte în zbor, în maniera muscarilor sau consumând semințele atârnați de plante, precum sticleții.

Presura de munte este afectată de pierderea și degradarea habitatului – intensificarea agriculturii concomitent cu dispariția practicilor tradiționale, precum și de împădurirea unor zone. Se pare că incendiile de vegetație din zona Mediteraneană au efect pozitiv, prin crearea de noi habitate.

Mai multe informații despre specie puteți citi aici.

 

Cum le poți ajuta 

Susținând utilizarea cu discernământ a pesticidelor și limitarea suprafețelor cultivate cu monoculturi. Alte acțiuni umane care afectează presurile sunt pășunatul excesiv și eliminarea suprafețelor necultivate, cu tufe, dintre terenurile arabile.

Lista surselor bibliografice folosite la realizarea secțiunii „Păsările lunii” poate fi consultată aici.

Április hónap madarai – A sármányok

Bevezető

A túrázás szerelmesei számára a lépteiket kísérő összetéveszthetetlen és egyben megnyugtató hangok egyike a sármányok éneke. Az általában egy bokor csúcsáról előadott dal zeneszerzőket és írókat ihletett meg, és szimfóniákban, versekben valamint gyerekkönyvek lapjain lett megörökítve.

Család/Nem

A sármányok az Emberiza nembe, a sármányfélék (Emberizidae) családjába tartoznak. Egyaránt hasonlítanak a velük rokonságban álló verebekre és pintyekre is. Rövid, vastag és kúpos csőrük a magevéshez alkalmazkodott, így életmódjuk is inkább a talajhoz kötött. Az egyes fajok tollazatára jellemző a sávozottság, míg színezetük a szürkés-barnától a szürkés-kéken és rozsdaszínen át az élénksárgáig változhat, bár a tojók rendszerint fakóbbak.
Európában 15 fajt találunk, de ezek közül Romániában csupán 7 költ (további 3 időszakosan jelenik meg). A hósármányt, amely nemrég még ebbe a csoportba tartozott, időközben áthelyezték a sarkantyússármány-félékhez (Calcariidae), a Calcarius nem tagjai mellé.

Hol láthatod őket

Bár többnyire a talaj közelében mozognak, akkor a legkönnyebb megpillantani őket, amikor fák vagy bokrok hegyén illetve villanyvezetékeken ülve énekelnek. Énekük erőteljes és többnyire rövid, fajonként változó. Mint csoport, nagyon változatos élőhelyeket foglalnak el a sziklás élőhelyektől (bajszos sármány) a gyepeken (citromsármány) és mezőgazdasági területeken (kucsmás sármány) át a nádasokig (nádi sármány).

Táplálkozás

A sármányok többnyire perjefélék magvaival táplálkoznak, melyek elfogyasztásához a csőrük remekül alkalmazkodott. Egyes fajoknál a csőr kávái oldalirányban is elmozdulnak, hogy hatékonyan tudják meghámozni a magokat. Nagyrészt a talajon táplálkoznak. A fiókákat rovarokkal etetik. A költési időn kívül több tíz- vagy százas csapatokban keresgélnek táplálék után, néha több sármány- és pintyfajjal vegyesen.

Költés

A csésze alakú fészket, főleg a tojó, fűszálakból a földön a fűben, vagy gyakran tüskés bokrok tövénél elrejtve építi. A fiókákat mindkét szülő gondozza. Egyes fajok költési szezononként több mint egy fészekaljat is nevelhetnek.

Vonulás

A fajok többsége, különösen az északi populációk, vonulnak. A nálunk költők fajok közül csupán kettő (a kucsmás sármány és a kerti sármány) teljesen volunó, a többség itt marad télire (néha igazán jelentős számban), főleg a déli területeken.

Képviselő fajok

Citromsármány (Emberiza citrinella)

A leggyakoribb hazai sármány, termetében hasonlít a házi verébhez de karcsúbb és farka hosszabb. A nemek eltérő megjelenésűek. A hím feje és alsóteste sárga, melle és testoldala vörössesbarnán csíkozott. Hátoldalán tollazata vörösessárga fekete csíkozássl és vörösbarna felső farokfedőkkel. A tojók tollazata fakóbb sárgás és barnás árnyalatokat tartalmaz.

A citromsármány Európában széles elterjedésű faj, állományai állandóak a sarkkör közelében található populációkat leszámítva, így nem meglepő, hogy Romániában is költ és állandó. A hideg időszakban csoportokba verődik és kissebb távolságokat is megtehet a táplálék kínálat függvényében. Csoportjaihoz északról érkező egyedek is csatlakozhatnak.

Élőhely preferenciája régió függvényében változó. Míg az ország északi területein a bokrokkal és fákkal tarkított nyílt élőhelyeket kedveli, délen inkább az erdőket részesíti előnyben. Fészkét a földre építi, melyet a fűben vagy bokrok tövében rejt el.

Gyakran láthatjuk bokrok vagy fák tetején énekelni. Éneke könnyen felismerhető, 5-8 azonos rövid hangsorozat melyet egy eltérő hanggal zár:„si-si-si-si-si-si-sűűű”.

Többnyire magvakat fogyaszt, így a földön keresi táplálékát. Fiókáit rovarokkal is eteti.

Hazai állományait az egyre intenzívebb mezőgazdaság veszélyezteti, minek hatására eltűnnek a hagyományos agrártályra jellemző mozaikok, valamint egyre nő a vegyszerhasználat.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Kucsmás sármány (Emberiza melanocephala)

Egyik legnagyobb sármányfajunk, eléri a 17.5 centiméteres testhosszat. A hím összetéveszthetetlen; feje fekete, hasa sárga és háta vöröses barna, míg a tojó ennek egy kopottabb változata.

Délkelet-európai és délnyugat-ázsiai elterjedésű faj, így megtalálható a Balkán Félszigeten, Kis-Ázsiában, Levante és Irán térségében, ugyanakkor az utóbbi időben terjeszkedőben van. Indiában telel, Európába későn, májusban érkezik, és korán, már augusztusban távozik. Romániában a faj elterjedése a déli alacsonyabb területekre, Bánátra, a Román Alföldre és Dobrudzsára korlátozódik.

A kucsmás sármány nálunk nyári vendég, nyílt, száraz, fákkal és bokrokkal ritkásan szórt területeken, gyakran a parcellák között bokrokkal elválasztott mezőgazdasági területeken költ. A fészkét tövises bokrok alsó részébe, vagy a földre építi.

A fiókákat főleg a tojó eteti, rovarokkal. Fő táplálékát a magok képezik; a költési időszakon kívül a kucsmás sármányok csapatosan, mezőgazdasági területeken táplálkoznak.

A faj európai állománya 1970 és 1990 között jelentős csökkenést szenvedett el, melynek okai, akkor, akárcsak manapság, a bokrok és élősövények kivágása nyomán fellépő élőhelyvesztés valamint a növényvédőszerek használata, amely a rendelkezésére álló táplálékmennyiség csökkenését eredményezi.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Kerti sármány (Emberiza hortulana)

Karcsú, 15-16 centiméteres, 20 gramos sármány, enyhe szexuális dimorfizmussal. A hím feje szürkészöld, nyaka sárga és hasa barnás téglaszínű. Hátán a tollazat vöröses, a citromsármányéhoz hasonló fekete sávokkal. A tojó tollazata fakóbb, szemgyűrűje sárgás és bajsza sárga, amely segít a meghatározásában.

A faj megtalálható Dél-, Közép- és Kelet-Európában, és Ázsia nyugati részén. Romániában főleg az ország déli és keleti részén elterjedt, Erdélyben túlnyomórészt nyugaton, a Maros völgye mentén és a Nyugati Dombságon találkozhatunk vele.

Melegkedvelő faj, nálunk csupán nyári vendég. Főleg éjszaka vonul, és a telet Afrika trópusi régióiban tölti. Alacsonyan fekvő, elszórt fákkal és ligetekkel tarkított mezőgazdasági területeken, gyümölcsösökben, fás gyepeken és tisztásokon költ. Az egyedül a tójó által, növényi rostokból épült fészek a talaj közelében található.

A többi sármányénál hosszabb csőre lehetővé teszi, hogy a magok mellett rovarokat is elfogyasszon, ez utóbbiakból főleg a költési időszakban, amikor is a szülők tetemes mennyiségekkel etetik a fiókákat.

A kerti sármány bokrok és fák hegyéből előadott éneke igencsak hasonlít a citromsármányéra, amelyet, egy alaposabb vizsgálat nyomán, letaszított a „Bethoven madara” címről. A faj „szriu-szriu-szriu-szriu-dru-dru-dru” énekét úgy tartják számon mint a nagy zeneszerző 5. szimfóniájának inspirációját.

Az utóbbi 20 évben Európában a faj jelentős hanyatlást szenvedett el több tényező, mint a mezőgazdaság intenzitásának növekedése és a táplálék céllal történő befogása, együttes hatása miatt. Franciaországban és a Földközi-tenger térségében a fajt még a római kor óta ínyencségnek tekintik. A madarakat vonuláskor hálók segítségével fogták meg, majd sötét ketrecekben tartották és túletették őket, hogy súlyban gyarapodjanak, minekután, főzés előtt, konyakba fojtották őket.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Bajszos sármány (Emberiza cia)

Nagyobb termetű sármány, ő is viszonylag veréb méretű, rövid szárnyakkal és hosszú farokkal. Egyértelmű határozóbélyege a fej kontrasztos sávozottsága a fejtető, szemsáv és a bajuszsáv szintjén. Torka és begye szürke, hasa rozsdabarna, háta vörösesbarna feltűnő fekete csíkozással. A nemek hasonlóak, bár a tojó színezete elmosódottabb.

Kontinensünkön déli elterjedésű faj. Romániában állandó, de a hideg időszakban visszahúzódik alacsonyabb magasságokba. A dombvidék vagy a hegyek napsütötte, gyeppel és bokrokkal tarkított, sziklás oldalain költ. Az ország nyugati és délnyugati területein gyakoribb.

A fészket a tojó építi növényi anyagokból, amit bokrok vagy nagyobb kőtömbök tövébe rejt.

Rejtőzködő faj, gyakran csak a hím éneke alapján vesszük észre jelenlétét. Magas, tiszta és dallamos trilláit hirtelen változtatja. Strófái emlékeztethetnek a havasi szürkebegy, az ökörszem vagy a nádisármány énekére.

A többi sármányhoz hasonlóan, tápláléka főleg magvakból áll amit a földön táplálkozva szerez meg. Fiókáit azonban többnyire rovarokkal táplálja. Időnként a felnőttek a levegőben is elkapnak rovarokat mint a légykapók, vagy éppen a tengelicekhez hasonlóan a növényeken csüngve táplálkoznak.

Állományát főleg élőhelyei leromlása, vagy eltűnése veszélyeztetheti. Ezt főleg az intenzív mezőgazdaság vagy az erdősítés okozhatja. Úgy tűnik, hogy a mediterrán térség bozóttüzei kedvezően hatnak a fajra mivel gyarapítják élőhelyeit.

További információkat a faj megjelenéséről, ökológiájáról és védelméről itt találnak.

Hogyan segíthetsz nekik

A növényvédőszerek megkülönböztetett használatát, és a monokultúrás mezőgazdaság korlátozását támogatva. A fajokat befolyásoló egyéb emberi tevékenységek a túllegeltetés és a szántók közötti megműveletlen, bokros határmezsgyék felszámolása jelenti.

A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România