Știri
Păsările lunii iunie – Muscarii
30 mai 2023
E iunie, deja muscarii sunt în floare. Și nu vă gândiți la zambilele struguraș, cum sunt denumite plantele cu flori din genul Muscari. Lor le-a trecut vremea. E vorba de micile păsări cântătoare cu același nume, migratoare toate, care au ajuns deja din locurile de iernare și fie îngrijesc deja puii, fie clocesc următoarea tranșă.
Familia/Genul
Muscarii sunt păsări de talie mică, cu un colorit bazat pe alb, negru, gri și maro, singura pată de culoare fiind portocaliul de pe gușa și pieptul masculului de muscar mic. Păsările se simt la ele acasă în coronamentul arborilor, de aceea sunt mai greu de observat și mai ușor de auzit. După cum le spune numele, se hrănesc în special cu insecte, pe care le capturează mai ales în zbor, dar și de pe sol sau de pe frunze, de regulă prin lansarea într-un zbor acrobatic de pe un suport fix. Ciocul e adaptat tipului de hrană, fiind ascuțit și lat la bază, permițând deschiderea largă a gurii.
Muscarii fac parte din familia Muscicapidae. Este una numeroasă, cu peste 350 de specii, împărțite în peste 50 de genuri. Muscarii cuibăritori la noi, de altfel aceleași specii întâlnite în Europa, sunt încadrați în două genuri: Muscicapa, cu muscarul sur (M. striata) ca unic reprezentant, și Ficedula, care numără patru reprezentanți – muscarul gulerat (F. albicollis), muscarul semigulerat (F. semitorquata), muscarul mic (F. parva) și muscarul negru (F. hypoleuca).
Unde le vezi
Doar trei dintre speciile de muscari au o distribuție largă, fiind întâlnite în special în zone forestiere sau similare, cum ar fi păduri, zăvoaie, parcuri mari cu aspect natural. Muscarul sur preferă pădurile mai deschise, lizierele și zăvoaiele. Muscarul gulerat și cel mic sunt răspândiți în arborete mature, apropiate de aspectul natural. Guleratul preferă făgetele și e prezent în zonele de deal și submontane, pe când cel mic e răspândit din Delta Dunării până în zonele submontane.
Muscarul semigulerat și muscarul negru au o răspândire mult mai redusă și cuibăresc izolat, primul în sudul Munteniei, iar ultimul în Moldova.
În migrație, muscarii pot fi văzuți pe întreg teritoriul țării, mai puțin cel semigulerat, ce poate fi observat doar în sud și sud-est.
Hrană
Muscarii sunt insectivori, prezentând adaptările de care aminteam, cioc ascuțit și larg la bază, pentru o deschidere cât mai mare. Consumă și alte nevertebrate, păianjeni, viermi, melci mici, și ocazional adaugă în meniu și material vegetal, în special fructe mici, muguri sau semințe.
Cuibărit
Muscarii cuibăresc în arbori maturi sau bătrâni, folosind pentru amplasarea cuiburilor cavitățile existente, cel mai adesea scorburi abandonate, excavate de ciocănitori. De aceea, prezența acestor tipuri de arbori este necesară pentru conservarea speciilor de muscari. Cuibul e de obicei o cupă din materiale vegetale, construit fie de femelă, fie de ambii parteneri, în care femela depune ouăle, o singură pontă sau două, în funcție de specie. Unele specii ocupă cu succes și scorburi artificiale.
Migrație
Muscarii sunt păsări migratoare de distanță lungă, majoritatea iernând în Africa, la sud de Sahara. Excepție face muscarul mic, care migrează spre sud-est și nu spre sud, iernând în zona Indiei. Este una din puținele specii de la noi cu această particularitate. Păsările sosesc primăvara destul de târziu, în aprilie, și pleacă înapoi spre locurile de iernare devreme, încă de la sfârșitul verii – începutul toamnei.
Specii reprezentative
Numele spune mai tot despre această pasăre cântătoare: coloritul de bază e gri, hrana preferată sunt muștele. Spatele e gri-maroniu iar partea ventrală alb-murdar, singurele semne distincte fiind striurile închise de pe piept, frunte și creștet. Ciocul, ochii și picioarele sunt negre. Cele două sexe sunt asemănătoare și destul de dificil de detectat vizual.
Muscarul sur este prezent în Europa, nordul Africii și în vestul și centrul Asiei. Este cel mai răspândit muscar din țara noastră, întâlnit din Delta Dunării până în zona montană. Lipsește din pădurile montane compacte. Migrator, stă la noi din aprilie până în septembrie.
Preferă zăvoaiele, aliniamentele și pădurile rare, cu poieni și deschideri, dar cuibărește și în parcuri, grădini și livezi. Cuibărește în cavitățile din trunchiurile arborilor sau ale clădirilor, până la 5 metri înălțime. Ocupă și scorburi artificiale cu deschidere largă. Cuibul e construit de ambele sexe, care hrănesc împreună puii, cele două ponte de câte 4 – 6 ouă fiind clocite de către femelă.
Dieta conține, pe lângă muște, și albine, viespi, fluturi, libelule, melci, râme și fructe mici la final de sezon. Vânează insectele zburând dintr-un punct fix, la care revin după o buclă acrobatică prin aer.
Muscarul sur e amenințat de utilizarea pesticidelor din agricultură și de eliminarea arborilor maturi.
Puteți citi mai multe despre această specie aici.
Este o specie de muscari cu dimorfism sexual. Masculul e mai cochet, capul negru lucios având o pată albă mică pe frunte. Numele vine de la colierul alb lat din jurul gâtului, albul fiind prezent și pe burtă și pe aripile negre. Femela are partea dorsală gri-maronie.
Cuibărește din centrul Europei până în Munții Urali. În România cuibărește în zonele împădurite, lipsind din câmpiile cu suprafețe agricole extinse. Migrator, stă la noi din aprilie până în septembrie.
Habitatul ideal este pădurea de foioase, cu luminișuri, dar îl vom întâlni și în parcuri, livezi și grădini cu arbori maturi.
Cuibărește solitar, până la înălțimi de 30 de metri. Femela construiește o cupă din materiale vegetale, amplasată în scorburi din arbori sau în crăpături din construcții. Cuibăresc și în cuiburi artificiale. Ouăle sunt clocite de femelă, puii sunt hrăniți de ambii părinți.
Muscarul gulerat se hrănește în coronament, prinzând insecte din zbor. În meniu intră și melci, păianjeni sau fructe, spre final de sezon.
Puteți citi mai multe despre această specie aici.
Cel mai mic muscar de la noi nu trece de 12 centimetri. Dar măcar aduce o notă de culoare în acest grup. Portocaliul de pe gușă și piept contrastează plăcut cu gri-plumburiul capului, maroniul de pe spate și albul ventral. Femela înlocuiește portocaliul cu un gălbui deschis, restul penajului fiind maroniu și alb. Vocală și activă, se mișcă prin coronament asemeni unei pitulici.
Muscarul mic cuibărește din centru Europei până la Munții Ural. În România este o specie întâlnită în zona montană și submontană. Prezent la noi de la final de aprilie până în septembrie, migrează spre vestul Asiei, și nu spre Africa, precum majoritatea migratoarelor.
Cuibărește în pădurile mature, de fag sau amestec, bogate în arbuști, dar îl întâlnim și în livezi. Preferă zonele deschise, cu o sursă de apă aproape. Cuibul, construit de femelă, este o cupă de mușchi, fibre vegetale și pene, amplasat în scorburi sau pe ramuri. Ocupă și scorburi artificiale.
Ca orice muscar, prinde insectele printr-un zbor acrobatic, dar le caută și printre frunze. Se hrănește și cu păianjeni sau melci.
Fiind o specie dependentă de pădurile mature, muscarul mic este afectat de managementul forestier intensiv.
Puteți citi mai multe despre această specie aici.
Considerente privind conservarea
Principalele probleme cu care se confruntă aceste păsări sunt cele generate de exploatarea arborilor maturi și bătrâni, fie prin exploatarea forestieră completă, fie prin extragere continuă a acestora. Fiind preponderent insectivori, sunt sensibili la folosirea insecticidelor, care le reduc sursa trofică, fapt valabil inclusiv în zonele deschise, folosite în migrație. Migrația este un aspect important al conservării acestor păsări. Toate speciile sunt migratoare de distanță lungă, astfel ele sunt vulnerabile la pericolele specifice migrației, precum lipsa hranei din cauza secetelor extinse din Sahel, problemele apărute pe culoarul de migrație, dar și competiția puternică din partea păsărilor sedentare, care deja ocupă teritoriile cele mai bune pentru cuibărit pe când muscarii sosesc, târziu, din zonele de iernare.
Text: Teodora Domșa
Traducerea în limba maghiară: Bálint Orsolya
Lista surselor bibliografice folosite la realizarea acestui articol poate fi consultată aici.
Június hónap madarai – Légykapófélék
Intro
Június van, a legyekre pedig nem csak a légycsapók, de a légykapók is rájárnak. Ezek a rovarpusztító apró énekesmadarak jó ideje megérkeztek a telelőterületeikről és már a fiókáikat gondozzák vagy a következő fészekaljat költik.
Család/nem
A légykapók kis méretű, fehér, fekete, szürke és barna alapszínű madarak, egyetlen színfoltjukat a kis légykapók torkán és mellkasán látható narancssárga folt képezi. Leginkább a fák lombkoronájában érzik otthon magukat, ezért könnyebb őket meghallani, mint észrevenni. A nevükhöz híven rovarokkal táplálkoznak, amelyeket legtöbbször repülés közben kapnak el, de rögzített támaszokról akrobatikus repüléssel a földről és levelekről is fel tudnak szedni. Csőrük, a tálplálékukhoz igazodva, hegyes és a tövénél széles, ami lehetővé teszi, hogy a száj nagyobbra nyíljon.
A légykapók a Légykapófélék (Muscicapidae) családjába tartoznak. Ez a nagy család több, mint 350 fajt számlál, amelyek 50-nél több nemzetségre oszlanak. A nálunk fészkelő és egész Európa szerte megjelenő madarakat két nembe soroljuk: Muscicapa, amibe egyedül a szürke légykapó (M. striata) tartozik, és Ficedula, amely négy tagot számlál: örvös légykapó (F. albicollis), félörvös légykapó (F. semitorquata), kis légykapó (F. parva) és kormos légykapó (F. hypoleuca).
Hol láthatod őket
A légykapó fajok közül csak három rendelkezik széles elterjedéssel, ezek elsősorban fás vagy hasonló területeken, például erdőkben, ligetekben, természetesnek tűnő nagy kiterjedésű parkokban fordulnak elő. A szürke légykapó a nyíltabb erdőket, erdőszegélyeket és tisztásokat részesíti előnyben. Az örvös és a kis légykapó az idősebb, természetes állapothoz közeli erdőkben elterjedtek. Az örvös légykapó a bükkösöket kedveli, a dombvidéki és alacsony hegyvidéki területeken van jelen, míg a kis légykapó a Duna-deltától az alacsony hegyvidéki térségig elterjedt.
A félörvös és a kormos légykapó elterjedési területe kisebb és izoláltan fészkelnek, az előbbi Havasalföld déli részén, az utóbbi pedig Moldvában.
Vonuláskor a légykapók az ország teljes területén megfigyelhetőek, kivéve a félörvös légykapót, ami csak délen és dél-keleten látható.
Táplálkozás
A légykapók rovarevők, és a fent említett alkalmazkodást mutatják, a csőrük hegyes és a tövénél szélesebb a nagyobb szájnyílás érdekében. Más gerincteleneket is fogyasztanak, például pókokat, gilisztákat, kisebb csigákat és az étrendjüket alkalomadtán növényi eredetű táplálékkal, főleg kisebb gyümölcsökkel, rügyekkel vagy magokkal egészítik ki.
Fészkelés
A légykapók idősebb vagy kimondottan öreg fákon költenek, fészkelőhelyként a meglévő üregeket használva, főleg a harkályok által kivájt, elhagyott odúkat. Ezért az ilyen típusú fák jelenléte szükséges a légykapó fajok megőrzéséhez. A fészek általában egy növényi anyagból készült csésze, amelyet vagy a tojó, vagy a pár együtt épít, és amelybe a tojó fajtól függően egy vagy két fészekaljat rak. Egyes fajok mesterséges odúkat is sikeresen elfoglalnak.
Vonulás
A légykapók hosszútávú vonulók, a legtöbbjük a Szaharától délre, Afrikában telel. Kivételt csak a kis légykapó képez, amely dél-keletre és nem délre vonul, így India térségében telel. Ő egyike azon kevés nálunk élő fajnak, amely így tesz. Tavasszal elég későn, áprilisban érkeznek hozzánk és viszonylag korán, már a nyár vége felé vagy ősz elején visszaindulnak telelőterületeikre.
Képviselő fajok
Szürke légykapó (Muscicapa striata)
A neve mindent elmond erről az énekesmadárról: az alapszíne szürke, és a kedvelt eledele a légy. A háta szürkésbarna, a hasa sötét-fehér, az egyetlen jól kivehető bélyege a mell, a homlok és a fejtető sötét csíkozása. A csőre, a szemei és a lábai feketék. A két ivar hasonló, vizuálisan elég nehéz megkülönböztetni őket.
A szürke légykapó Európában, Afrika északi részén, valamint Nyugat- és Közép-Ázsiában fordul elő. Hazánkban ő a legelterjedtebb légykapó faj, a Duna-deltától a hegyvidékig megtalálható. Egyedül a sűrű hegyvidéki erdőkből hiányzik. Vonuló, csak áprilistól szeptemberig tartózkodik nálunk.
Kedveli az ártérii erdőket, a fasorokat és a ritkás, tisztásokkal tarkított erdőket, de fészkelhet parkokban, kertekben és gyümölcsösökben is. A fák törzsében vagy épületekben lévő üregekben fészkel, akár 5 méter magasan is. A széles nyílású mesterséges odúkat is elfoglalja. A fészket mindkét szülő együtt építi, a fiókákat is együtt táplálják. A két, egyenként 4-6 tojásból álló fészekaljat a tojó kelteti ki.
A legyek mellett méheket, darazsakat, lepkéket, szitakötőket, csigákat, földigilisztákat és a szezon végén apró gyümölcsöket is fogyaszt. Vadászat közben egy rögzített pontról indul, ahova vissza is tér egy akrobatikus légi mozdulat után.
A szürke légykapót a rovarölő szerek használata a mezőgazdaságban és az idős fák kitermelése veszélyezteti.
Erről a fajról többet itt olvashatnak.
Kis légykapó (Ficedula parva)
A nálunk előforduló legkisebb légykapó nem haladja meg a 12 centimétert. De legalább egy kis színt visz a csapatba. A torok és a mell narancssárga színe szép kontrasztot alkot a fej ólomszürke árnyalatával, a hát barna színével és a has fehérjével. A tojó a narancssárga színt világos sárgával helyettesíti, a tollazat többi része barna és fehér. Hangos és energikus, a füzikékhez hasonlóan mozog a lombkoronában.
A kis légykapó Közép-Európától az Urál-hegységig fészkel. Romániában a hegyvidéki és szubmontán területeken található. Nálunk csak áprilistól szeptemberig van jelen, és a legtöbb vonuló fajjal ellentétben nem Afrikába, hanem Nyugat-Ázsiába vonul telelni.
Az idős, cserjés bükkösökben vagy elegyes erdőkben költ, de gyümölcsösökben is találkozhatunk vele. A nyílt, vízközeli területeket kedveli. A csésze alakú, mohából, növényi anyagokból és tollból épített fészkét a tojó odúkba vagy faágakra helyezi. Mesterséges odúkat is elfoglal.
A többi légykapóhoz hasonlóan, akrobatikus repüléssel kapja el a rovarokat, de a levelek között is körülnéz. Pókokat és csigákat is fogyaszt.
Mivel szüksége van az idős erdőkre, a kis légykapó életvitelét az intenzív erdőgazdálkozás
befolyásolja.
Erről a fajról többet itt olvashatnak.
Örvös légykapó (Ficedula albicollis)
A faj nemi dimorfizmust mutat. A hím kacérabb, fényes fekete fejjel és egy kis fehér foltocskával a homlokán. A nevét a nyakát körülvevő széles fehér örvről kapta, a fehér szín a hasán és a fekete szárnyain is megjelenik. A tojó hátoldala szürkés-barna.
Közép-Európától az Urál hegységig fészkel. Romániában az erdei élőhelyeken költ, így a kiterjedt mezőgazdasági területekről hiányzik. Vonulóként nálunk csak áprilistól szeptemberig van jelen.
Ideális élőhelye a tisztásokkal tarkított lombhullató erdők, de idős fáknak otthont adó parkokban és gyümölcsösökben is találkozhatunk vele.
Magányosan, akár 30 méteres magasságig fészkel. A tojó növényi anyagokból épített, csésze alakú fészkét fák ágaira vagy épületek repedéseibe helyezi. Mesterséges odúkat is elfoglal. A tojásokat a tojó kelteti ki, a fiókákat mindkét szülő eteti.
Az örvös légykapó a rovarokat röptében elfogva, a lombkoronában táplálkozik. Az étrendjét a szezon végére csigákkal, pókokkal és gyümölcsökkel egészíti ki.
Erről a fajról többet itt olvashatnak.
Természetvédelmi megfontolások
A legnagyobb problémát ezeknek a madaraknak az idősebb illetve öreg fák kitermelése jelenti, legyen szó az erdő teljes, vagy folyamatos kitermeléséről. Rovarfogyasztóként érzékenyek a rovarirtó szerek használatára, amelyek csökkentik a táplálékforrásukat; ez érvényes a vonuláskor használt nyílt területekre is. A vonulás egy fontos aspektusa a faj védelmének. Mivel a csoport minden tagja hosszútávú vonuló, így ki vannak téve a vonulás sajátos veszélyeinek, mint például a Száhel-övezetben kiterjedt szárazság miatti táplálékhiány, a vonulási útvonal mentén jelentkező problémák, valamint a nem vonuló madarak erős konkurenciája, amelyek mire a légykapók megérkeznek a telelőterületeikről már elfoglalják a legjobb fészkelőhelyeket.
Szöveg: Teodora Domșa
Magyarra fordította: Bálint Orsolya
A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.
Uite barza! – live stream cuib
Arhive
Newsletter
Noutati
Pactul Verde european nu a fost deraiat, dar Parlamentul European a votat o Lege pentru Refacerea Naturii slăbită
Victoria de astăzi a NATURII a avut un cost foarte mare - pentru a ajunge la un compromis, parlamentarii europeni au sacrificat multe obligații și ținte critice, ajungând la o poziție substanțial mai slabă decât propunerea inițială a Comisiei.
Proiecte
Uite Barza!
Recensământul cuiburilor de berze este un efort de a cunoaște situația berzelor albe în România. Primul pas pentru a le ajutaeste de să știm câte perechi cuibăresc și care este numărul puilor. Colectarea datelor se face cu ajutorul unei aplicații de smartphone care a fost creată special pentru acest proiect, cu ajutorul ENEL România. Pe termen lung, dorim ca această aplicație să fie folosită de cât mai multă lume pentru recenzarea cuiburilor de berze, astfel încât în timp să devină instrumentul de bază pentru colectarea datelor privind cuibăritul acestei specii în România. Aplicația este simplă, dar acuratețea datelor este esențială.