Share

Știri

Păsările lunii martie – Columbidele

24 februarie 2023

Dacă este un grup de păsări pe care mai toată lumea îl poate recunoaște, fie ca prezență vizuală, fie auditivă, credem că porumbeii sunt candidați serioși. A ajutat cu siguranță și faptul că am domesticit cu mare succes una dintre specii și că alte câteva sunt prezente alături de noi tot timpul anului.

Porumbelul de scorbură (Columba oenas). © Szabó József Iosif

Familia/Genul

Familia Columbidelor numără peste 300 de specii de porumbei și turturele. La așa efective numeroase și diversitatea e mare, mergând de la turturele de dimensiunea unei vrăbii (cu coadă mail lungă, e drept), până la cei 66 de centimetri ai celui mai mare porumbel. De asemenea, și penajul este foarte variat, în general păsările care se hrănesc cu semințe, mai mult pe sol, au un colorit mai cuminte, în timp ce speciile care se hrănesc cu fructe, tind să aibă un penaj mai extravagant.

În general, sunt păsări de talie medie, compactă, cu cap și cioc mic și picioare scurte, acoperite cu solzi. Pieptul este proeminent și rotund, datorită musculaturii dezvoltate a aripilor. Excelente zburătoare, sunt capabile de zboruri pe distanțe considerabile, dar și de fine manevre aeriene, menite a le scăpa de urmăritori.

Dintre cele 10 specii care apar în Europa, 5 specii cuibăresc și la noi – porumbelul domestic, porumbelul de scorbură, porumbelul gulerat, guguștiucul și turturica. O a șasea specie, turturica roșcată, poate apărea și ea, accidental.

Unde le vezi

Păsările din această familie s-au răspândit pe cea mai mare parte a Terrei, lipsind doar din zonele prea secetoase sau prea înghețate. Au colonizat și foarte multe insule. La noi sunt răspândite în toate tipurile de habitate, în funcție de specie, iar altitudinal sunt prezente până în zonele montane joase. Avem specii de zone semideschise, naturale, cum sunt turturica și porumbelul gulerat, specii de pădure sau mozaicuri forestiere, precum porumbelul de scorbură și cel gulerat, sau specii sinantrope, care preferă să ne fie alături, cum e cazul guguștiucului și al porumbelului domestic.

Prezența lor e adesea dată de gol de gânguritul atât de caracteristic, probabil unul dintre cele mai recunoscute cântece de pasăre din lume. La fel de caracteristic este și mersul lor dublat de mișcări ritmice ale capului.

Guguştiuc (Streptopelia decaocto)

Hrană

Se hrănesc în principal cu semințele și fructele diferitelor plante, inclusiv ale cerealelor. Suplimentar, consumă și insecte și viermi. Se hrănesc destul de mult la nivelul solului, în special cele granivore.

O caracteristică aparte este hrănirea puilor în primele zile de viață. Aceștia primesc lapte de porumbel, o substanță semisolidă, bogată în proteine și lipide, secretată în pereții gușei păsărilor adulte. Ambii părinți produc această secreție, care este singura hrană pentru pui în prima săptămână de viață. Treptat, hrana solidă, dar înmuiată, este adăugată în meniul acestora.

Cuibărit

Locurile unde cuibăresc sunt diverse: scorburi naturale și artificiale, arbori, grote, crăpături în stânci, pe sol, pe clădiri. Cuibul este o construcție adesea firavă, „neîngrijită”, de crenguțe, material vegetal și alte resturi.

Depun doar unul sau maxim două ouă, dar pot avea mai multe ponte pe sezon, încă din lunile de iarnă. Aparent numărul mic de ouă depuse într-o singură pontă e legat de efortul energetic considerabil necesar pentru a produce laptele de porumbel. La multe specii ambii părinți incubează ouăle și îngrijesc puii.

Migrație

Găsim în această familie și păsări rezidente, dar și specii migratoare. Unele dintre ele migrează pe distanțe mici, altele întreprind adevărate călătorii, de mii de kilometri între locurile de cuibărire și cele de iernare. La noi, o singură specie este migratoare de distanță lungă și anume turturica. Ruta lungă de migrație adaugă probleme suplimentare de conservare cu care se confruntă specia. Porumbelul gulerat și cel de scorbură sunt parțial migratori, migrând aproape complet din zonele mai reci, Transilvania și nordul Moldovei, uneori iernând în stoluri mari în zone joase, precum Bărăganul. Avem și două specii complet sedentare, guguștiucul și porumbelul domestic.

Porumbel domestic (Columba livia f. domestica)

Specii reprezentative

Porumbelul domestic nu este o specie de pasăre sălbatică. Păsările întâlnite în localități și în jurul acestora sunt urmașii exemplarelor domesticite (și crescute pentru hrană încă din cele mai vechi timpuri) ale porumbelului de stâncă (Columba livia), ulterior răspândite masiv datorită adaptabilității și succesului reproductiv. În acest proces care durează de mii de ani, a rezultat o variabilitate fantastică a penajului (fapt exploatat și de crescătorii de porumbei care au obținut rase cu penaj exotic), inclusiv forme care au penaj identic cu păsările sălbatice. Această asemănare face uneori aproape imposibilă deosebirea celor două forme. Populațiile actuale de porumbei de stâncă rămase încă sălbatice în Europa sunt localizate în zona mediteraneană (mai ales pe insule mai izolate și stâncoase) și stâncăriile costiere din vestul Europei.

Forma domestică a ajuns să fie una din cele mai numeroase specii de păsări, fiind răspândită pe aproape toate continentele, cu excepția Antarcticii, transportată evident de oameni și ulterior sălbăticite.

Cuibărește în general în colonii numeroase, cuiburile simple fiind adesea amplasate pe clădirile din localități, o „moștenire” rămasă de la strămoșul său, care cuibărea pe stânci sau în grote. În România cuibărește în localități și în apropierea acestora, în zone cu ferme sau depozite de cereale, pe aproape întreg teritoriul, lipsind doar din zonele montane. Depune maxim două ouă, dar poate cuibări tot timpul anului. Puii sunt hrăniți în primele zile cu lapte de porumbel.

Se hrănesc în general pe sol, cu semințe de plante, inclusiv cereale.

Populațiile sălbatice se confruntă cu probleme serioase de conservare, în principal din cauza pericolului de hibridizare cu exemplarele domestice. În schimb, populația de porumbei domestici nu are nici un fel de probleme de conservare (inclusiv conceptul în sine nu se aplică, fiind o specie domesticită). Mai mult, din cauza efectivelor mari, porumbelul domestic a ajuns să nu fie privit cu ochi buni și chiar să fie considerat dăunător (printre cauze ar fi răspândirea unor boli grave la alte specii de păsări, deranjul masiv pe care îl provoacă în localități, consumul de cereale din depozite neprotejate).

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Este, vizibil, cel mai mare porumbel de la noi. Pasărea are un colorit general gri albăstrui, înviorat de verdele de la gât și rozul de pe piept. Recunoașterea lui este însă ușurată de albul evident, fie în gulerul de la care i se trage numele, fie în benzile albe de pe aripile deschise în zbor. Ochiul e gălbui, iar picioarele rozalii.

Porumbelul gulerat este întâlnit în Europa, nordul Africii, vestul și sud-vestul Asiei. În România îl putem vedea în aproape toată țara. Preferă marginile de pădure și pădurile deschise. Astfel, în ultimii ani s-a observat urbanizarea speciei, mai ales în vestul Europei, unde ocupă parcurile, grădinile și cimitirele, care seamănă cu habitatul lor clasic. Și la noi este prezent în tot mai multe localități.

Cuibărește de regulă în arbori, amplasând cuibul format din rămurele subțiri până la 2,5 metri deasupra solului. Zborul de curtare presupune urcări în aer, bătăi scurte din aripi, urmate de coborâri în planare, cu aripile desfăcute. Depune două ouă, dar o poate face de mai multe ori pe an. Ambii părinți au grijă de ouă și de pui, care primesc lapte de porumbel în primele zile de viață.

Se hrănește mai mult pe sol, decât în coronament. Hrana e predominant vegetală, dar consumă și insecte, râme, melci. Pentru că se hrănesc și cu cereale și de regulă zboară în stoluri mari, în Europa sunt considerați dăunători în multe zone.

Este o specie care nu pare să aibă probleme de conservare, din contră, apropierea de noi fiindu-i benefică.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Pasărea grațioasă, zveltă, mai mică decât un porumbel domestic, este frecvent confundată cu guguștiucul. Deși siluetele sunt asemănătoare, penajul turturicii este mult mai colorat. Aripile sunt castaniu-roșcate cu pete negre, pieptul rozaliu cu tentă albăstruie, iar pe gât are o pată formată din dungi negre și albe. În zbor, observăm coada neagră cu o dungă terminală îngustă albă. Guguștiucul are un penaj de bază gri.

Turturica este răspândită de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală și din zona Țărilor Baltice, până în nordul Africii. Petrece iarna la sud de Deșertul Sahara, fiind singura membră a familiei de la noi care migrează.

Este o pasăre timidă, care nu se apropie prea mult de așezările noastre. Cuibărește la marginea pădurilor, preferând pădurile și zonele împădurite deschise și pâlcurile de arbori, cu zone agricole în apropiere. Cel mai adesea o observăm fie pe firele rețelelor de electricitate, fie pe sol, când se hrănește.

Cuibul este amplasat în arbori sau arbuști, o simplă platformă din crenguțe, căptușită cu tulpini ierboase și frunze. Cele 2 ouă vor fi clocite de ambii părinți, care îngrijesc tot împreună puii, hrăniți în primele zile cu lapte de porumbel.

Hrana principală este de origine vegetală, fructe și semințe ale ierburilor sălbatice și ale cerealelor, pe care le culege cel mai adesea de pe sol. Ocazional consumă și nevertebrate.

Delicata pasăre este amenințată de utilizarea pe scară largă a pesticidelor în agricultură, de dispariția terenurilor mozaicate, de vânătoare și braconaj, atât în migrație, cât și în teritoriile de iernare.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Cel mai nou porumbel din familie, a început să se răspândească spre Europa rapid, dinspre Asia, prin Balcani, abia în secolul trecut. Împarte aceeași siluetă cu turturica, dar este mai mare și mai puțin colorat. Penajul tern e predominant gri, cu nuanțe mai maronii pe aripi. Gâtul prezintă un guler negru îngust în zona cefei. Petele de culoare sunt date de picioarele roz și ochii roșii. În zbor, vârful aripilor este negru.

Prezentă în toată Europa, în jumătatea sudică a Asiei și nordul Africii, o vom întâlni la noi în mai toată țara, tot timpul anului. Lipsește doar din zona montană.

O dată cu extinderea, a cucerit noi habitate. A trecut de la zonele aride cu arbori izolați din Asia, la localități, fiind acum o prezență frecventă în parcurile, grădinile și livezile noastre.

Cuibul extrem de simplu, situat în arbori, tufe sau pe clădiri, găzduiește cele 2 ouă depuse de femelă, dar uneori și de 4 ori pe an.

Dieta guguștiucului este predominant de natură vegetală, cu semințe și fructe ale ierburilor sălbatice și ale cerealelor, astfel se hrănește adesea pe sol. Se pot aduna în grupuri mari în preajma silozurilor cu cereale. Consumă și moluște și insecte, dar și fructe din arbori și arbuști, pe care le culege din zbor.

Spre deosebire de turturica extrem de vulnerabilă, guguștiucul nu are în prezent probleme de conservare, fiind situată în categoria „preocupare minimă”.

Puteți citi mai multe despre această specie aici.

Considerente privind conservarea

Majoritatea speciilor sunt foarte bine adaptate, fără probleme de conservare, care devin problematice datorită creșterilor numerice. Aici un caz special este cel al porumbelului domestic, rezultat al domesticirii acum mii de ani a porumbelului de stâncă, ale cărui efective extrem de numeroase își fac simțită prezența în mod negativ.

Însă efective populaționale numeroase nu înseamnă automat lipsa problemelor de conservare, după cum această familie de păsări ne-o dovedește. Este celebru cazul porumbelului pasager (Ectopistes migratorius) din America de Nord, care în decurs de un singur secol a ajuns de la sute de milioane de indivizi la extincție. Sau al păsării Dodo, dispărută și ea ca urmare a vânătorii și animalelor introduse de om pe insula Mauritius.

O situație specială este cea a celor 3 specii insulare (porumbelul cu coadă cenușie – Columba junoniae, porumbelul de dafin – Columba bollii și porumbelul de Madeira – Columba trocaz), care se confruntă cu problemele specifice speciilor izolate, și anume teritoriu restrâns și populații mici. Este o situație cu care se confruntă multe alte specii insulare din familie.

Singura specie asupra căreia trebuie să insistăm e turturica, o specie cu probleme mari de conservare în special în vestul Europei. Amenințată de agricultura care îi distruge habitatele și vânată intens în migrație, specia și-a redus populația. Nu avem date certe din România, dar pe baza evaluărilor din trecut a unor fonduri de vânătoare, în migrație erau văzute mii de exemplare (vânate intens și atunci). Datele recente nu mai înregistrează asemenea cifre, astfel, comparativ cu acum 50 de ani de exemplu, situația turturicii pare a fi gravă și la noi.

Turturică (Streptopelia turtur)

Mitologie

Porumbeii sunt păsări care ne-au marcat istoria, încă de acum câteva mii de ani, de când există dovezi ale domesticării lor. Au fost pentru o mare perioadă de timp o importantă sursă de hrană pentru oameni. Dar în același timp, crescătorii au creat rase de porumbei pentru aspectul lor, adesea exuberant, acum mai numeroase ca niciodată. Și alte calități mai aparte au fost urmărite și favorizate în timpul selecției. Astfel avem celebrii porumbei voiajori, cunoscuți prin extraordinarul lor simț de orientare, care îi fac capabili să se întoarcă la cuibul lor, asta după ce au livrat mesajul, denumit foarte potrivit columbogramă. Această calitate a fost intens folosită în vremurile când serviciile poștale erau la începuturi, și a căpătat o importanță deosebită în timpul războaielor din secolul trecut, când mesajele transmise de ei au fost vitale în desfășurarea ostilităților.

Această calitate de mesager e însă prezentă în mitologia noastră din vremuri mult mai străvechi. Un porumbel este trimis în recunoaștere de către Utnapiștim, pentru a vedea dacă au scăzut apele, în potopul descris în Epopeea lui Ghilgameș. Aceeași poveste, cu Noe și un porumbel ca personaje principale, o regăsim și în Biblie, scrisă la mai bine de o mie de ani după.

Porumbelul este simbolul păcii, al dragostei și al purității în multe religii și credințe. Și în prezent ne folosim de forma albă a porumbelului domestic, eliberând simbolic stoluri de păsări ca parte a procesiunilor și sărbătorilor noastre religioase sau laice. Cu siguranță, mare parte din admirația și simbolistica pe care le-am transferat-o acestor păsări are ca origine fascinația noastră față de zbor.

Text: Teodora Domșa

Traducerea în limba maghiară: Bálint Orsolya

Lista surselor bibliografice folosite la realizarea acestui articol poate fi consultată aici.

Március hónap madarai – A galambfélék

Intro

Ha van olyan madárcsoport, amelyiket mindenki felismer, legyen szó megjelenésről vagy hangról, szerintünk a galambfélék komoly jelöltek lennének. Bizonyosan sokat segített ebben, hogy az egyik galambfajt sikeresen háziasítottuk és hogy további néhány faj egész évben jelen van a közvetlen közelünkben.

Család/Nem

A Galambfélék családja több, mint 300 galamb és gerlefajt számlál. Ilyen nagy állományok mellett a diverzitás is nagy, a veréb méretű gerléktől (természetesen hosszabb farokkal) el egészen a legnagyobb galamb 66 centiméteréig. Így a tollazatuk is nagyon változatos: a magokkal táplálkozó és a földön több időt töltő madarak esetén inkább visszafogott a színezet, míg a gyümölcsökkel táplálkozó madarak gyakran kirívó tollazattal rendelkeznek.

Általában közepes méretű, tömör testfelépítéssel rendelkező madarak, kis fejjel és csőrrel, rövid, pikkelyekkel borított lábakkal. A mellük a fejlett szárnyizomzatnak köszönhetően kiemelkedő és kerek. Repülési készségeik kiválóak, a nagy távolságok megtétele mellett az üldözők kikerülésének érdekében finom légi manőverekre is képesek.

Az Európában megjelenő 10 faj közül 5 nálunk is fészkel – a házi galamb, a kék galamb, az örvös galamb, a balkáni gerle és a vadgerle. Egy hatodik faj, a keleti gerle is megjelenhet véletlenszerűen a térségünkben.

Hol láthatod őket

Az ebbe a családba tartozó madarak a Föld legnagyobb részén elterjedtek, csak a túl száraz vagy túl fagyos területekről hiányoznak. Számos szigetet is benépesítettek. Nálunk fajtól függően minden élőhelytípuson elterjedtek, és egészen az alacsony hegységekig jelen vannak. Vannak félig nyílt, természetes területet kedvelő fajok, mint például a vadgerle és az örvös galamb, erdei vagy erdőmozaikos területet preferáló fajok, mint a kék és az örvös galamb, vagy szinantróp fajok, akik a közelünkben szeretnek élni, például a balkáni gerle és a házi galamb.

Jelenlétükről gyakran jellegzetes turbékolásuk árulkodik, ami valószínűleg a legismertebb madárhang a világon. Ugyanilyen jellegzetes a járásuk, amely ritmikus fejmozgással társul.

Táplálkozás

Főleg magokkal és különböző növények terméseivel táplálkoznak, beleértve a gabonafélék magjait is. Ezt az étrendet rovarokkal és férgekkel egészítik ki. Viszonylag sokat táplálkoznak a földön, főleg a magfogyasztók.

Jellegzetességük a fiókák táplálása életük első napjaiban. Ezek begytejet kapnak, egy félig szilárd, fehérjékben és zsírokban gazdag anyagot, amelyet a kifejlett madarak a begyük falában választanak ki. Mindkét szülő termeli ezt a szekrétumot, amely életük első hetében a fiókák egyetlen táplálékforrása. Ezután fokozatosan szilárd, de lágyított táplálék kerül az étrendjükbe.

Fészkelés

Változatos fészkelőhelyeik közé a természetes és mesterséges odúk, üregek, fák, barlangok, sziklarepedések, a föld vagy akár az épületek tartozhatnak. A fészkük általában gallyakból, növényi anyagokból és egyéb maradékokból álló gyenge, “gondozatlan” szerkezetű.
Egy, vagy legfeljebb két tojást raknak, de több költés is lehetséges egy szezonban, már a téli hónapoktól kezdve. Valószínűleg az egy fészekaljban lerakott tojások száma összefügg a begytej képzéséhez szükséges nagy mértékű energiabefektetéssel. Sok fajnál mindkét szülő költ és közösen gondozzák a fiókát.

Vonulás

Ebben a családban előfordulnak állandó és vonuló fajok is. Egyes fajok csak kis távolságokra vándorolnak, míg mások igazi vándormadarak és több ezer kilométereket tesznek meg a költő és telelő helyeik között. Nálunk az egyetlen vonuló faj a vadgerle, ami hosszú távolságokat tesz meg minden évben. A hosszú útvonal további természetvédelmi problémákat okoz a fajnak. Az örvös és a kék galamb csak részben vándorolnak, teljesen elhagyva a hidegebb területeket, például Erdélyt és Moldovát, néha (nagy csapatokban) a délibb részeken telelve, mint például a Bărăgan térsége. A balkáni gerle és a házi galamb teljesen állandó.

Képviselő fajok

Házi galamb (Columba livia f. domestica)

A házi galamb nem egy vadon élő madárfaj. A településeken és azok környékén fellelhető egyedek a háziasított (és ősi idők óta a húsuk miatt tartott) szirti galambok (Columba livia) leszármazottai, amelyek később alkalmazkodóképességük és szaporodási sikerességük miatt széles körben elterjedtek. Ezen az évezredeken keresztül tartó folyamat során tollazatok fantasztikus változatossága alakult ki (amit a galambtartók is kihasználtak és exotikus tollazatú fajtákat tenyésztettek ki), beleértve a vadon élő formával azonos tollazatot is. Ez a hasonlóság néha szinte lehetetlenné teszi a két faj megkülönböztetését. Az Európában még vadon élő szirti galamb populációk a mediterrán zónában (főleg az izolált és sziklás szigeteken) és Nyugat-Európa sziklás part menti vidékén találhatóak.

A háziasított forma ma már az egyik legtöbb egyedet számláló faj, amely az Antarktiszon kívül mindegyik kontinensen elterjedt, főleg az ember általi behurcolásnak és a későbbi elvadulásnak köszönhetően.

Általában nagy egyedszámú kolóniákban fészkel, egyszerű fészkét pedig gyakran épületeken helyezi el, ami a sziklákon vagy barlangokban fészkelő ősének az „öröksége”. Romániában szinte mindenhol fészkel, településeken és ezek közelében, üzemekben vagy gabona tárolókban, az egyetlen kivételt a hegyvidéki területek jelentik. Legfeljebb két tojást rak, de egész évben költhet. A fiókák az első napokban begytejjel vannak táplálva.

Általában a földön táplálkoznak növényi magvakkal, beleértve a gabonaféléket is.

A vad populációk komoly természetvédelmi problémákkal küszködnek, főleg a háziasított formával való hibridizáció veszélye miatt. Ezzel szemben a házi galamboknak semmilyen védelmi problémájuk nincsen (a koncepció maga nem érvényes, hiszen háziasított formáról beszélünk). Ráadásul a nagy egyedszám miatt a házi galamb oda jutott, hogy rossz szemmel nézik és kártevőnek tekintik (az indokok között szerepel a súlyos betegségek terjesztése más madárfajokra, a városokban okozott tömeges zavarás és az őrizet nélküli raktárakból a gabonafogyasztás is).

Többet erről a fajról itt lehet olvasni.

Örvös galamb (Columba palumbus)

Láthatóan a legnagyobb galambfaj nálunk. A tollazata nagyrészt szürkés-kékes, amit a nyaka zöldes árnyalata és a melle rózsaszín színe dob fel. Felismerését a fehér szín könnyíti meg, úgy a faj népi nevét adó örv, mint a szárnyain repülés közben megjelenő fehér sáv formájában. A szemei sárgásak, a lábai pedig rózsaszínűek.

Az örvös galamb Európában, Észak-Afrikában, Nyugat- és Délnyugat-Ázsiában egyaránt megtalálható. Romániában szinte az ország teljes területén előfordul. Főleg az erdőszéleket és a nyílt erdőket kedveli. Az utóbbi években láthatóan elkezdett urbanizálódni, főleg Nyugat-Európában, ahol az eredeti élőhelyéhez hasonló parkokat, kerteket és temetőket foglal el. Nálunk is egyre több településen figyelhető meg.

Általában fákon fészkel, a vékony gallyakból álló fészkét akár 2.5 méter magasra is elhelyezheti. A nászrepülés levegőbe emelkedésekből, apró szárnycsapásokból, utána pedig kitárt szárnyakkal való siklórepülésből áll. Csak 2 tojást rak, de egy évben lehet több fészekalja is. Mindkét szülő gondozza a tojásokat és a fiókákat, amelyeket az első napjaikban begytejjel táplálnak.

Inkább a földön, mint a lombkoronában táplálkozik. Tápláléka túlnyomórészt növényi eredetű, de rovarokat, gilisztákat és csigákat is szívesen fogyaszt. Mivel gabonát is fogyaszt és általában nagy rajokban repül , Európában sok helyen kártevőnek tekintik.

Ennek a fajnak úgy tűnik nincsenek természetvédelmi problémái, ellenkezőleg, a közelségünk előnyös számára.

Többet erről a fajról itt lehet olvasni.

Vadgerle (Streptopelia turtur)

A kecses, karcsú, a házigalambnál valamivel kisebb madarat gyakran összetévesztik a balkáni gerlével. Bár a sziluettük hasonló, a vadgerle tollazata sokkal színesebb. A szárnyai vörösesbarna színűek fekete foltokkal, a melle rózsaszínű, kékes árnyalattal, a nyakán pedig egy fekete-fehér csíkozású folt található. Röptében a fekete faroktollait is észlelhetjük a végükön egy keskeny fehér csíkkal. A balkáni gerlének ezzel szemben az alapollazata szürke.

A vadgerle az Atlanti-óceántól Közép-Ázsiáig és a balkáni országoktól Afrika északi feléig elterjedt. A telet a Szaharától délre tölti, így az egyedüli faj nálunk a családból, amelyik vonul.
Félénk madár, amely nem megy túl közel a településeinkhez. Erdőszéleken fészkel, a nyílt erdőket és erdősített területeket, illetve a mezőgazdasági területek közelében lévő facsoportokat kedveli. Leggyakrabban a villanyvezetékeken vagy táplálkozás közben a földön lehet megfigyelni.

Az egyszerű, gallyakból álló, fűszálakkal és levelekkel bélelt fészkét fákra vagy bokrokra helyezi. A 2 tojáson mind a két szülő kotlik, és együtt nevelik a fiókákat is, amelyeket első napjaikban begytejjel táplálnak.

Tápláléka főleg növényi eredetű, vadon élő gabonafélék és fűfélék termése és magja, amelyeket leginkább a földről gyűjt össze. Alkalmanként gerinctelen állatokat is fogyaszt.

Ezt az érzékeny madarat a mezőgazdaságban széles körben elterjedt permetezőszer használat, a mozaikos területek eltűnése, a vadászat és az orvvadászat fenyegeti, vonulás közben és a telelőhelyeken egyaránt.

Többet erről a fajról itt lehet olvasni.

Balkáni gerle (Streptopelia decaocto)

A galambok családjának legújabb tagja Ázsia felől, a Balkánokon keresztül kezdett sebesen elterjedni Európában, még a múlt században. Alakja hasonló a vadgerléhez, de nagyobb és kevésbé színes. Fakó tollazata nagyrészt szürke, a szárnyakon barnás árnyalattal. A nyakon, a tarkó tájékán keskeny fekete örv található. A színfoltjait a rózsaszín lábai és piros szemei adják. Röptében a szárnycsúcsok feketének látszanak.

Egész Európában, Ázsia déli felében és Afrika északi részén is jelen van, nálunk az ország teljes területén, egész évben találkozhatunk vele. Csupán a hegyvidéki területekről hiányzik.

Ahogy terjeszkedett, új élőhelyeket hódított meg. Ázsiai száraz, izolált fákkal borított területeiről a városokba költözött, jelenleg a parkok, kertek és gyümölcsösök gyakori vendége.

A fákon, bokrokon vagy épületeken elhelyezett, rendkívül egyszerű fészke a tojó két tojásának ad otthont, néha akár egy évben 4-szer is.

A balkáni gerle diétája főleg növényi alapú, vadon termő füvek és gabonafélék magjaiból és terméseiből áll, ezért gyakran a földön táplálkozik. A gabonatárolók környékén nagy csapatokban fordulhatnak elő. Puhatestűeket és rovarokat, de fák és bokrok gyümölcseit is fogyaszthatják, amelyeket röptükben szednek le.

A rendkívül sérülékeny vadgerlével ellentétben a balkáni gerlének pillanatnyilag nincsenek természetvédelmi problémái, így a „nem fenyegetett” kategóriába esik.

Többet erről a fajról itt lehet olvasni.

Természetvédelmi megfontolások

A fajok legnagyobb része könnyen alkalmazkodó, ezért a védelmükkel nincsen gond, a problémát inkább az esetleges egyedszámnövekedésük okozza. Ez különösen igaz a házi galambra, ami a több ezer éve háziasított szirti galambból alakult ki, és aminek óriási egyedszáma kellemetlenné teszi a jelenlétét.

Különleges helyzetben van a 3 szigeti galambfaj (a szürkefarkú babérgalamb – Columba junoniae, a szürkefejű babérgalamb – Columba bollii és a Madeirai babérgalamb – Columba trocaz) amelyek az izolált fajok problémáival küszködnek, például a korlátolt területmérettel és kis populációkkal.

Az egyetlen faj, amire érdemes összpontosítanunk az a vadgerle, amely egy védelmi problémákkal küzdő faj, főleg Nyugat-Európában. Az élőhelye pusztulásáért felelős mezőgazdaság és a vonulása során fellépő vadászat által fenyegetett faj populációja csökkenőben van. Romániából nincsenek megbízható adataink, de egy vadásztársaság egy régi felmérése során több ezer példányt láttak átvonulni (miközben intenzíven vadászták őket akkor is). A legújabb adatok már nem tartalmaznak ilyen nagy számokat, ezáltal 50 éves viszonylatban a vadgerlék helyzete nálunk is súlyos lehet.

Mitológia

A galambok azon madarak közé tartoznak, amelyek nyomot hagytak a történelmünkben már több ezer évre visszamenőleg, amióta bizonyítékok léteznek a háziasításukra. Hosszú időn keresztül fontos táplálékforrást jelentettek az ember számára. Ugyanakkor a tenyésztők különböző kinézetű fajtákat hoztak létre, gyakran pompás megjelenésűeket, melyek manapság nagyobb számban vannak jelen, mint valaha. De más tulajdonságok is döntő szerepet játszottak a szelekcióban. Ezáltal vannak híres postagalambjaink, amelyek rendkívüli tájékozódási képességeikről ismertek, ami képessé teszi őket, hogy a levél, más néven kolumbogram kézbesítése során visszatérjenek a fészkükbe. Ezt a tulajdonságukat a postai szolgálat kezdetlegességének idejében gyakran felhasználták, és különös jelentőséget kapott a múlt évszázad háborúi során, amikor az általuk kézbesített levelek létfontosságú szerepet játszottak a harcok kimenetelében.

A hírvivő tulajdonsága ősidők óta jelen van a mitológiánkban. Noé az özönvíz után egy galambot küldött felderítő útra, kideríteni, hogy a víz visszahúzódott-e. Ugyanezt a történetet találjuk a mezopotámiaiak több mint ezer évvel korábban írt Gilgames eposzában is.

A galamb számos vallásban és hiedelemben a béke, szeretet és tisztaság szimbóluma. Még ma is használjuk vallási vagy világi ünnepségeken a fehér fajtáját a házi galambnak, amikor szimbolikusan madárrajokat engedünk szabadon. Bizonyára a madarak iránt érzett csodálat és a nekik tulajdonított szimbólumok a repülés iránti rajongásunkból ered.

Szöveg: Teodora Domșa

Magyarra fordította: Bálint Orsolya

A “hónap faja” rovat létrehozásához szükséges hivatkozáslistát itt lehet megtekinteni.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România