Share

Știri

Vestitorii primăverii

26 februarie 2024

Cântecul hotărât al pițigoilor, primii ghiocei, fluturii și bondarii nu întru totul dezmeticiți, ne arată clar că primăvara a sosit sau că este foarte aproape. Sosirea berzelor din Africa este unul dintre cele mai cunoscute, descrise, cântate sau recitate semne care ne duc cu gândul la primăvară, dar nu sunt singurii vestitori ai primăverii.

Cuc, Lăstun de casă, Rândunică, Prigorie, Barză albă ©Brian Cristian, Răzvan Zinică, Silviu Panțiru, Doina Nok, Gianluca D'Amico

Puține asocieri sunt atât de puternice ca cea dintre sosirea primăverii și păsări. Fie că vorbim de întoarcerea păsărilor migratoare, de cântecele păsărești care parcă explodează de cum vine luna martie, sau de straiele de curtare în care se îmbracă mai ales masculii, toate acestea ne duc cu gândul la un nou sezon, un nou îceput, un nou ciclu al vieții. Au fost surprinse în cântece sau piese de muzică clasică, pictate sau sculptate, descrise în poezii și proză. Și chiar dacă nu toți artiștii s-au dovedit a fi buni ornitologi sau fini observatori ai lumii naturale, au reușit să ne transmită emoția resimțită atunci când auzim pentru prima dată în an cucul sau pupăza cântând, când vedem primul cuib de barză ocupat, sau când admirăm silueta inconfundabilă a rândunicii pe cerul primăverii. Iar nouă ne revine sarcina de a vă spune mai multe informații despre aceste păsări, generic denumite vestitori ai primăverii, deși nu toate sosesc la începutul sezonului, ba unele nici nu ne părăsesc în sezonul rece.  

Cu silueta grațioasă și coloritul inconfundabil, barza albă (Ciconia ciconia) este probabil cel mai cunoscut și recunoscut vestitor al primăverii. Conform literaturii, te-ai aștepta să fie rândunica, dar din păcate puțină lume mai recunoaște azi pasărea cu coada în furculiță și zborul acrobatic. Pe când surata barză (în ale migrației surată desigur, cele două păsări făcând parte din familii și ordine diferite), care și-a făcut cuibul lângă noi, este o pasăre mare, pe care cu greu o poți trece cu vederea. Mai ușor o treci cu urechea, căci e cam tăcută, sunetele pe care le emite fiind doar niște clămpănituri ale ciocului, la cuib, nicidecum triluri elaborate.

Dintre vestitorii primăverii, barza albă sosește prima din migrație, în martie, însă în ultimii ani sfârșitul lunii februarie a adus cu el multe observații în baza noastră de date, Ornitodata. De plecat, începe să plece de prin august, dar mai putem observa călători întârziați și în septembrie sau chiar octombrie. Asta dacă mai pleacă, căci în ultima vreme, date fiind temperaturile ridicate de peste iarnă, numărul berzelor care rămân pe continentul european este în creștere. Dar înainte să plece din România, în iunie și iulie, facem recensământul berzelor la cuib, prin aplicația Uite Barza!. Iar 2024 este unul important pentru berze. În acest an se realizează recensământul berzelor albe la nivel internațional. Recensământ care are loc din 1934 și este unul dintre cele mai vechi programe internaționale de monitorizare a biodiversității.Iar 2024 este un an important pentru berze. În această vară va avea loc recensământul berzelor albe la nivel internațional. Recensământ care se realizează din 1934 și este unul dintre cele mai vechi programe internaționale de monitorizare a biodiversității.

Cât timp noi zgribulim aici de frig, sau din contră, ne întrebăm unde sunt zăpezile de altădată, cocostârcul nostru își petrece timpul în Africa tropicală. Sună exotic, și chiar e, ba mai mult, e extrem de aventuros drumul păsării până acolo. Străbate teritorii întinse, unde locurile de odihnă și de hrănire se reduc sau dispar cu totul, sfârșește adesea în urma coliziunii cu liniile de curent sau împușcată, ajunge în locurile de iernare din ce în ce mai secetoase. Și apoi reface călătoria în sens invers în câteva luni! Păsările care revin la noi an de an, nu sunt doar vestitori ai primăverii, ci sunt adevărați supraviețuitori!

Barză albă (Ciconia ciconia)

A doua pasăre care trece linia de sosire din grupul select al VÎP (Vestitorii Înaripați ai Primăverii) este rândunica (Hirundo rustica). De la final de martie, dar mai ales din aprilie, îi putem admira din nou zborul rapid, acrobatic, cu schimbări bruște de direcție. E de mare folos, dat fiind că se hrănește în proporție covârșitoare cu insecte zburătoare. Motiv pentru care ne și părăsește în sezonul rece, când sursa de hrană dispare și ea. Excelentele calificări în ale zborului și rolul jucat în folclorul nostru i-au adus titlul de zburătoarea, pardon, Pasărea Anului 2020.

Migrează pe distanțe lungi, cartierele de iernare fiind în Africa, la sud de Sahara. Atunci când se pregătesc să ia calea țărilor calde, rândunelele se adună în stoluri mari și își petrec adesea noaptea în stufăriș. De aceea, până nu demult oamenii credeau că păsările iernează pe fundul lacurilor. Recapturarea în Africa de Sud a unei rândunici inelate în Anglia a arătat oamenilor de știință, abia la începutul secolului trecut, distanța epicei călătorii a păsării de nici 25 de grame.

Este, fără îndoială, cea mai asociată pasăre cu primăvara, cu noile începuturi și cu revenirea naturii la viață. Revenirea lor la cuiburile din gospodării, prinse de grinzile de prin grajduri sau șuri era privită ca un semn aducător de noroc. Din păcate, depopularea zonelor rurale a dus la pierderea locurilor de cuibărit, iar utilizarea fără discernământ a insecticidelor s-a soldat cu reducerea drastică a sursei de hrană; în zonele atinse de „apocalipsa insectelor”, speciile insectivore, printre care și rândunica, au suferit declinuri populaționale severe sau chiar au dispărut.

Dacă vrem să ne bucurăm în continuare de ciripitul lor vesel, ar fi bine să facem presiuni pentru o agricultură mai curată și să tolerăm deranjul pe care îl fac prin amplasarea cuibului, deranj de care putem scăpa ușor, prin amplasarea unei scânduri pentru colectarea excrementelor. Ar fi păcat să dispară acest cântec din concertul primăverii!

Mai multe puteți citi în articolul dedicat rândunicii în 2020, scris de Lucian Fasolă-Mătăsaru.

Rândunică (Hirundo rustica) © Daniel Petrescu

Deși îi lipsește pata ruginie de pe gât și furculița adâncă din coadă, lăstunul de casă (Delichon urbicum) e adesea catalogat drept rândunică. Fără îndoială, de vină pentru confuzie sunt silueta, tipul de zbor și cromatica de bază. Cam seamănă păsările acestea, că doar sunt din aceeași familie, Hirundinidae. Dar sunt și câteva caractere care le diferențiază. Unul ar fi cuibul. Deși ambele sunt coloniale, felul în care își construiesc cuibul trădează locatarul, chiar dacă nu e acasă sau e ascuns confortabil la interior. Dacă cel al lăstunului este închis, cel al rândunicii este deschis, sub formă de ceașcă, ambele specii construindu-și cuibul cu noroi. Am putea spune că e ușor să faci lăstunii fericiți, se aseamănă cu copiii, le place să se joace în noroi, diferența ar fi că păsările își spală singure salopeta și se mută în căsuța construită, pe când ai noștri juvenili se aleg doar cu o distracție pe cinste (facem apel pe această cale către părinți, să nu reteze aripile viitorilor arhitecți și ingineri proiectanți de dragul unei igiene discutabile 😊).

Altă deosebire este legată de felul cum se hrănesc. Exemplu clasic de păsări insectivore, sunt excelente zburătoare care își prind hrana în zbor. Dar acolo unde împart restaurantul, s-a observat că lăstunul vânează la înălțimi mai mari decât rândunica. Dacă te iei după nume, lăstunul mănâncă mai elegant, latinescul urbicum sugerând că e mai de oraș, față de rustica rândunică, mai atrasă de mediul rural. Dar noi nu ne luăm după astfel de povești, pentru că le vedem și pe unele și pe altele, atât în orașele, cât și în satele patriei.

Lăstunul pleacă spre Africa prin septembrie sau chiar octombrie și sosește la noi pe la final de martie, început de aprilie. Tare frumos ar fi din partea noastră dacă nu le-am distruge cuiburile, ba mai mult, dacă le-am aștepta cu o mică baltă, apa și noroiul fiind elementele de bază pentru un reușit program Noua Casă al acestor temerare păsări.

Lăstun de casă (Delichon urbicum)

Nu doar că ne dă ora exactă, dar cucul (Cuculus canorus) ne spune și când vine primăvara, ba face pentru noi și prognoze financiare pentru tot restul anului! (Pentru o prognoză bună puneți încă de acum niște bani în buzunar sau pe card, să nu vă prindă cântărețul nepregătit.) Probabil de aceea a primit o zi doar a lui în calendarul anual, și nu oricare, ci ziua de 25 martie, Bunavestire. Cel mai paradoxal vestitor al primăverii este o pasăre care aduce și a porumbel, prin colorit și dimensiune, dar și a uliu păsărar, prin același colorit gri, cu burtă dungată și siluetă zveltă, cu coadă lungă. Deși bun zburător și el, că doar străbate drumul până în Africa Subsahariană și retur în fiecare an, nu se compară cu agilul și acrobatul uliu. Dacă suntem în dubiu, e suficient să îi vedem aterizările stângace, și ne lămurim pe loc. Dacă îi auzim și cântecul, nu mai e loc de îndoială, primăvara a sosit!
Dar de ce ziceam că e pasăre paradoxală? Cu toții știm măcar câte ceva despre reputația nu prea bună a cucului, dobândită din cauza obiceiului de a parazita păsări de talie mică. Femela de cuc depune un ou în cuibul altor păsări, după ce în prealabil a înlăturat unul de-al gazdei. Face asta de vreo douăzeci de ori pe sezon, fiecare individ fiind specializat să paraziteze anumite specii, ale căror ouă a ajuns să le imite foarte bine de-a lungul evoluției. În general, oamenii nu au o părere prea bună despre aceste practici, atribuindu-i calificative nu tocmai onorabile păsării: leneș, pungaș, necinstit. Ceea ce cumva intră în conflict, am zice, cu rolul onorabil de vestitor al primăverii.
Acum, nu că am vrea neapărat să fim avocatul apărării, dar suntem nevoiți să spunem în apărarea sus pârâtului cuc, că nu e așa ușoară viața de parazit, cum pare la prima vedere. Chiar dacă a scăpat de construcția cuibului și creșterea puilor, a investit foarte mult în răbdarea cu care așteaptă cel mai bun moment pentru amplasare și în procesul de fabricație al ouălor, care imită atât de credibil ouăle păgubiților. Și nu e lucru ușor, dacă stai să te gândești că de-a lungul și de-a latul Europei, cucul parazitează peste o sută de specii de păsări cântătoare. Printre victime se numără lăcari de stuf, măcălendrii, privighetori. Dar nici ele nu s-au lăsat mai prejos și au dezvoltat tehnici de apărare, recunoscând ouăle intruse pe care le aruncă din cuib sau părăsind cuibul cu tot cu ponta lor. Deci, nu e ușoară viața, nici dacă vrei să o iei pe scurtătură. Iar în alte părți oamenii i-au găsit o scuză: întrucât cântă de zor să ne vestească sosirea primăverii, nu mai are timp de construit cuib și îngrijit pui. O acceptăm sau nu, pe cuc tot îl așteptăm în fiecare primăvară!

Cuc (Cuculus canorus)

De la Nică încoace am aflat că pupăza (Upupa epops) nu stă doar în tei. Într-adevăr, e destul de pretențioasă în alegerea arborilor în care își face veacul, dar criteriul de bază e ca aceștia să fie maturi și cât mai scorburoși. A, și mai vrea ceva: ca acești arbori remarcabili să fie înconjurați de zone cu vegetație redusă. Are nevoie de acest cadru pentru a se putea hrăni cum se cuvine cu insecte mari, suculente sau crocante, după caz. Arma secretă cu care iese la atac este ciocul lung, subțire, curbat în jos, cu care prinde hrana ca într-un clește de bucătărie. Ba poate chiar să întoarcă vegetația uscată și ușoară în căutare de bunătăți, cum ar întoarce un celebru chef legumele pe grătar. Având în vedere cerințele de locuire, o vedem mai rar prin orașe. Dar îi putem observa zborul ondulat, cu bătăi adânci din aripile rotunde, cam în toată țara, mai puțin în zona montană.

Dacă nu ne dăm seama după zbor că e vorba de pupăză, ne ajută sigur penajul și cântecul. Aripile zebrate, corpul portocaliu, dar mai ales creasta ca de șef de trib (sau în evantai, după cum vă place), ridicată când e stresată și la aterizare, o strigă pe nume. Dar și ea se strigă pe nume, masculul scoțând sunetele caracteristice „up-up-up”, deși urechea noastră le-a cam inversat în „pu-pu-pu”. O auzim de pe la mijlocul lunii martie și o vedem până prin septembrie.

Cuibărește în scorburile arborilor maturi, dar și în cavități din stâncă, în ziduri și clădiri părăsite. E o pasăre termofilă, care iubește zonele călduroase și când stă la noi, iar sezonul rece îl petrece în Africa Subsahariană. Deși la noi nu se vânează, și din ce știm nici Nică nu o mai duce în târg, insecticidele în exces cu care tratăm culturile agricole îi pun în pericol sursa de hrană. Nu ar fi rău să ne gândim mai bine la acest subiect, nici nouă, nici solului nu ne-ar strica o utilizare mai responsabilă a pesticidelor.

Chiar dacă atunci când se aude sunetul inconfundabil al prigoriei (Merops apiaster) e demult primăvară, pasărea care vine tocmai din sudul Africii ne dă senzația de viu, de culoare. Ce mai, ne vestește un nou început, chiar în luna mai! 🙂 Superba pasăre aduce cu ea un strop de aer tropical, mergându-i vorba că ar avea cele mai colorate straie de la noi. Și silueta în zbor e una memorabilă, păsările planând cu aripile întinse, ca într-un elegant spectacol cu planoare colorate. Ciocul lung și ascuțit, ușor curbat în jos, e avangarda, iar coada terminată cu un ic subțire, median, e ariergarda. Apropierea prigoriilor este semnalată de la distanță prin sunetul caracteristic, un „pri” repetat, vioi și răsunător, cu atât mai sonor, cu cât păsările se hrănesc în grup.

Meniul format în principal din albine și viespi este motivul pentru care nu toată lumea iubește această pasăre. Conflictul cu crescătorii de albine atinge uneori limite greu de înțeles sau de tolerat. Prigoriile cuibăresc colonial, în cavități săpate în pereți de loess sau în maluri abrupte, unde pot săpa tunele lungi, terminate cu nișe spațioase, unde își depun singura tură de ouă din sezon. Din păcate, această capodoperă arhitecturală e, în unele cazuri, capcană mortală pentru ele. Cazurile de blocare a cuiburilor, ocupate deja de pui, cu spumă poliuretanică sau cu textile îmbibate în combustibil, cărora li se dă foc, sunt mai frecvente decât ne-am aștepta. Această cruzime extremă lovește puternic în efectivele locale, distrugând total viitoarea generație de prigorii.

Cum pasărea nu se hrănește doar cu albine, nu este o specie foarte răspândită și locurile de cuibărire se cunosc foarte bine, ea revenind ani la rând în același loc, ar fi de așteptat să conviețuim mai armonios. La urma urmei, albinărelul are același tip de hrană de când lumea, iar dacă ești apicultor și dorești să îți așezi stupii într-un loc, ar fi de datoria ta să te interesezi, printre altele, și dacă în imediata apropiere nu este cumva și o colonie de prigorii, caz în care schimbi puțin locația. Lumea naturală nu ne aparține doar nouă! E o lecție pe care refuzăm să o înțelegem, învățăm și respectăm.

„Vestitorii primăverii” e o sintagmă care ne duce cu gândul automat la păsări care vin din depărtări, obligatoriu mai calde, să ne semnaleze schimbarea anotimpurilor și începuturi pline de energie. Dar știm că depărtările sunt uneori nu foarte departe, doar cale de două județe mai la sud sau cu trei ochiuri de apă mai încolo. Știm că uneori depărtările sunt chiar mai la nord de noi. Sau pur și simplu că unele specii nu pleacă deloc de lângă noi iarna, ori se deplasează doar pe vreme foarte grea. Sau, dacă nu știți, acum ați aflat! 

Dar chiar și păsările sedentare ne transmit mesaje că lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Iar pentru noi, orășenii, poate nimic nu e mai strigător la cer, decât mierla. Deși o auzim cam tot anul, inclusiv iarna, nimic nu ne pregătește pentru intensitatea cu care se pune pe cântat primăvara, când e gata de cucerit și apărat teritorii. Acum, dacă teritoriul se întâmplă să fie chiar sub fereastra noastră … nu mai avem nevoie de deșteptător. Asta dacă ne dorim să fim în tălpi la ora 4,30 – 5,00 dimineața. Dacă nu ne dorim asta, cum cred că e cazul majorității dintre noi, nu mai avem nevoie decât de dopuri de urechi. În liniștea dimineții cântecul melodios al mierloiului se aude clar și puternic, punând capăt în mod brutal viselor noastre cele mai frumoase și ridicându-ne din așternuturi cât ai zice Turdus merula. Dacă nici acesta nu este un început plin de energie, nu știm care ar putea fi!

Încheiem astfel seria VÎP (Vestitorii Înaripați ai Primăverii) cu un localnic, un vestitor staționar, pe care suntem adesea tentați să îl trecem cu vederea. Dar ca mierla mai sunt semnale locale demne de luat în seamă. Dacă e să ne gândim la darabana ciocănitorilor, ciripitul exuberant al vrăbiilor sau cântecul vesel al pițigoilor, realizăm că primăvara vine și pe aripi și cântece autohtone. Doar să nu ne închipuim că dacă nu fac călătorii lungi, păsările sunt scutite de primejdii. Intensificarea agriculturii, pesticidele în cantități exagerate, extragerea sistematică a arborilor maturi și a lemnului mort din păduri sau iernile severe le pun la grea încercare și aici. Cum ar fi să ne îngrijim și de bunăstarea lor, nu doar de-a noastră, mai ales că e clar de-acum că stările noastre de bine sunt interconectate? Noi zicem că ar fi nemaipomenit!

Text: Teodora Domșa

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România